Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Scriitoarea rusă Ludmila Ulițkaia: „Chiar acum, când lumea încă nu și-a revenit din șoc, putem spune cu certitudine: va veni judecata”

Ludmila Ulițkaia

În timp ce orașele Ucrainei sunt bombardate de armata rusă, iar civilii sunt uciși fără milă, autoarea rusă Ludmila Ulițkaia scrie că „va veni judecata” pentru „nebunul la a cărui poruncă soldaţii ruşi au trecut graniţa Ucrainei, au bombardat, au lovit cu rachete oraşele paşnice şi au hăituit oamenii alungându-i în adăposturi”.

Ludmila Ulițkaia a transmis luni cititorilor din întreaga lume un nou mesaj, prin intermediul agenției sale literare.

Traducerea textului din rusă este semnată de Gabriela Russo, traducătoarea romanelor scriitoarei în limba română, publicate de Humanitas în colecția „Raftul Denisei“:

„Istoria le propune câteodată celor care o iubesc şi o preţuiesc rime de tot hazul. Iată cum rimează, de pildă, evenimentele din Rusia anului 1922 cu cele din anul 2022. La cinci ani după revoluţie, în 1922, ieşeau din oraşul-port Kronstadt mai multe vapoare cu oameni de ştiinţă, politicieni, scriitori, toţi refugiaţi din Rusia bolşevică. Era elita culturală a ţării, silită să emigreze. Alegerea nu era proastă pentru cei aflaţi la bord, fiindcă pe atunci puterea bolşevică lichidase aproape toată nobilimea, precum şi mare parte dintre oamenii de ştiinţă, preoţii şi oamenii de cultură ai ţării – pe toţi cei care nu acceptau puterea proletară. Istoria avea să-l numească vaporul cu filozofi.

Azi, după un secol, se întâmplă ceva asemănător. În ultimii ani, destui oameni din elita culturală rusă au părăsit ţara. Dar după izbucnirea războiului în Ucraina la 24 februarie 2022, război pe care puterea îl numeşte simplu operaţiune militară, valul de refugiaţi şi-a schimbat înfăţişarea şi a sporit serios.

În dimineaţa zilei de 11 martie am ajuns împreună cu un prieten ziarist, care trăieşte de mulţi ani în Germania, la Hauptbahnhof, Staţia Centrală de Autobuze din Berlin, ca să întâmpinăm refugiaţii din Ucraina. Nici vorbă de vapor cu filozofi plecat din Rusia anului 1922: din autobuze coborau femei cu copii, istoviţi de drum. Nici urmă însă de bărbaţi şi de bătrâni, fiindcă bătrânii refuză să-şi părăsească bunurile şi casa, iar bărbaţii luptă cu arma în mână. Fuga femeilor însoţite de copii e de înţeles: unora le-au fost bombardate casele, altele au obosit să stea în adăposturi. O femeie cu care am stat de vorbă a plecat din Doneţk să-şi vadă părinţii aflaţi la Herson, şi a prins-o războiul. A luat atunci autobuzul pe o rută ocolitoare şi a ajuns la Berlin, după ce a străbătut toată Europa de Est.

Ca și atunci, în 1922, oamenii au fost nespus de săritori cu refugiaţii: statul n-a luat încă nici o măsură pentru primirea lor, în schimb berlinezii, ca şi cei din alte oraşe, i-au primit în casele lor. Lângă staţia de autobuz a fost improvizat un punct de primire, în care voluntarii asigură hrană, apă şi îmbrăcăminte. Studenţii, care au petrecut toată noaptea la staţia de autobuz, nu se îndură să plece şi să-i lase fără ajutor pe oamenii dezorientaţi şi demoralizaţi. Farmaciile din preajmă împart medicamente gratuit, bufetele oferă gratuit gustări. Statul a reuşit să facă un singur lucru: a asigurat refugiaţilor cartele SIM gratuite care funcţionează pe tot teritoriul Germaniei şi al Ucrainei. Studenţii îi ajută să se descurce cu tehnica deloc complicată.

Lumea nu se aştepta la un asemenea aflux de refugiaţi, după cum nu s-a aşteptat la războiul improvizat de conducerea Kremlinului şi camuflat sub numele lipsit de orice rezonanţă operaţiune specială. Morţii nu s-au numărat încă în acest război. Sursele ruseşti oficiale vorbesc de 498 de militari morţi, cele ucrainene indică în jur de 12 000.

Unde o fi nebunul la a cărui poruncă soldaţii ruşi au trecut graniţa Ucrainei, au bombardat, au lovit cu rachete oraşele paşnice şi au hăituit oamenii alungându-i în adăposturi? În ce buncăr confortabil o sta individul acum? Ce mănâncă la masa gătită de cine mai ştie care bucătar vestit? Unde îi sunt familia și copiii, despre care oamenii nu ştiu nimic, că doar e secret de stat…

Vor trece anii, şi urmaşii noştri vor citi în cărţi pesemne relatarea acestor zile, şi se vor găsi răspunsuri la cele întâmplate. Dar astăzi, chiar acum, când lumea încă nu şi-a revenit din şoc, putem spune cu certitudine: va veni judecata. Ce nume va purta în istorie tribunalul, nu ştim în clipa de faţă – nu va fi nici cel de la Nürnberg, nici cel de la Haga – dar de judecat, va fi judecat cu siguranţă. Dacă va fi în timpul vieţii criminalului sau după moartea lui, nici asta nu ştim acum. Dar judecata va fi! Este deja, se strâng capetele de acuzare. Îmi vine să spun: Cumplita Judecată!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Eu am indoieli ca va veni vreo judecata. Sau, oricum, va veni una altfel decit face bine doamnei Ulițkaia.
    Judecata pomenita în text vine doar în cazul unei catastrofe, precum cea din Germania lui 1945. Nu vad Rusia prabusindu-se precum ai lui Hitler. O va face condiționat. Și, implicit, nu vor putea fi atinse zone prea dureroase/umilitoare, pentru ea.

    În acelasi timp cu judecata dorita de doamna Ulițkaia, ar trebui judecat și simplul ins rus.
    Ori Dumnezeu care e deasupra.
    • Like 0
  • Nume check icon
    Am călătorit de multe ori în Rusia. După câteva pahare de vodca eram șocat cât de supărați erau colegii mei - educați de altfel, îmbrăcați numai cu branduri occidentale și mașini europene sau americane scumpe - de faptul ca Mama Rusia a pierdut războiul rece și ca noua celorlalți - mai ales din blocul fost comunist - ne-am dat cu vestul. Și ca nimănui nu ii mai este frica de Rusia și ca nu mai sunt ei numărul unu în lume la orice și sperietoarea globală. Eram șocat sa văd acest lucru de la persoane educate, umblate prin lume, care visau sa emigreze în Vest, etc. Deasemenea eram șocat și de idolatrizarea oligarhilor ruși și cât de mândri îmi explicau ce deștepți sunt ei sa cum fac bani pe naivitatea occidentalilor. Un complex de inferioritate fantastic, care acum a răbufnit cu un război.
    Prin urmare când văd astfel de articole scrise de ruși nu mă impresionează cu nimic. Posibil sa fie câțiva ruși care nu cred în misiunea Mama Rusia, dar sincer mă lasă rece și văd aceste articole ca pe o modalitate de a se simți mai putin vinovați ca nu pot sa îl schimbe pe Putin și mai ales sa schimbe mentalitatea rusa imperialista, rasista, cotropitoare și asupritoare.
    Nu cred ca Putin va fi judecat în viață pentru ca cu siguranță nu va fi prins viu sau mort. Iar post-mortem nu va avea nici o relevantă pentru nimeni, iar pentru pentru ucrainieni care sunt măcelăriți în direct în cel mai mare genocid al sec XXI, ce sa mai zicem?
    • Like 5
    • @ Nume
      Gandalf check icon
      Nu am călătorit niciodată în Rusia.
      Dar am întâlnit, pe ici, pe colo, ruși.
      Nu am avut relații de afaceri de care să îmi aduc aminte (nici, nici) cu ruși (am avut cu ucrainieni și îmi amintesc cu plăcere și azi). Am avut doar întâlniri clasificabile „sociale” și vă povestesc despre una din ele care e cumva pe granița râsu' - plânsu'.
      Prin 2013, eram într-o călătorie de afaceri într-un important și foarte cosmopolit oraș din Middle East. Așteptam niște hârtii oficiale, era Ramadhan, hotelul era pustiu - întâmplător, numele hotelului era Moscova, dar nu are legătură, cu mine, cel puțin :). Piscina de deasupra hotelului era la fel de pustie ca și camerele, doar eu, colegul meu și o familie pe care i-am auzit vorbind și am concluzionat că ar fi Ivan, Natașa și Alioșa :D. Ei ne-au auzit pe noi vorbind românește, da' probabil erau mai dinspre Alaska și nu erau familiari cu limbile romanice. Ne salutam reciproc politicos, în engleză, de fiecare dată când ne întâlneam la piscină (cam de 3-4 ori pe zi).
      Apoi le-a trecut prin minte să îmbunătățească nivelul de socializare și au intrat în vorbă. Ne-au confirmat că sunt ruși apoi ne-au întrebat de unde suntem.
      Le-am răspuns că suntem români și asta a determinat o schimbare radicală. Ne-au ocolit (cu greu, cum ziceam era pustiu hotelul și noi zăceam la piscină cât de mult puteam), nu ne-au răspuns (inițial, apoi am renunțat și noi) la salut și alte manifestări evidente ale unei afecțiuni profunde.
      Nu erau rusnaci bogați (nici chiar sărăntoci, deh) dar perioada era de maximum discount în zonă.
      Pe scurt: ruși de suficient de departe ca să nu recunoască limba română vorbită urăsc fanatic și nemotivat românii (poate și alte nații, da' nu am probe)
      • Like 0


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult