Se rupe țara sub Cârmaci

Foto: George Călin/ Inquam Photos

În ianuarie 1989, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Unității Socialiste din Republica Democrată Germană, Erich Honecker, îi răspundea țâfnos unui jurnalist occidental că Zidul Berlinului va rezista încă cincizeci, ba chiar o sută de ani. Bătrân stalinist, Honecker îi refuzase în față lui Gorbaciov propunerea să se alinieze la noua doctrină reformistă emanată din laboratoarele ideologice de la Moscova, ceea ce a condus la intrarea lui în gașca celorlalți trei huligani est-europeni, Jivkov, Husak și Ceaușescu. La doar unsprezece luni de la declarația scrâșnită a tovarășului Erich, Zidul Berlinului se prăbușea fără urmă. 

Niciun lider izolat și devenit indezirabil nu scapă de reflexul Honecker. Puși în fața evidenței propriei epuizări și asfixiați de rarefierea aerului din înălțimea scaunelor pe care s-au cocoțat, oamenii acestei psihologii se precipită fără excepție în hăul iluziilor lor de eternizare. Cu cât crește panica în mințile lor, cu atât mai iraționale, mai grotești și mai jalnice sunt acțiunile care îi apropie de propriul sfârșit politic. Disperarea îi face să comită erori fundamentale pe care altfel nu le-ar fi comis: atacuri virulente, retorică cu spume, motricitate necontrolată, toate gesturi tipice ale unui comportament pe care etologia populară îl codifică în sintagma englezească „like a cornered rat”.

Suntem azi, în România, martorii unui scenariu de acest tip. Liderii celui mai important partid politic de la noi, de orientate socialistă, sunt într-o cursă contracronomentru cu realitatea care stă se dărâme peste ei. Izolați de propria familiei politică europeană, respinși de față din anticamerele Comisiei Europene, acuzați de organisme interstatale de practici inacceptabile de mutilare a justiției din România, amenințați de partenerul strategic de peste Ocean cu dizgrațierea, supuși presiunii constante a societății civile, de fapt a celui mai mobil, mai inteligent și mai activ segment al națiunii, oamenii din fruntea PSD fac greșeli peste greșeli. Se substituie autorității prezidențiale și încearcă jocuri ieftine de politică externă, după care dispar în ceață și nu sunt de găsit vreo câteva ore la telefon, nu se duc când sunt chemați să dea explicații, se fac că nu pricep ce le zic înalte organisme internaționale de control, decapitează fără noimă instituții vitale în fruntea cărora pun impostori pe potriva aleselor lor calități. Aflați sub presiunea unui pumn de fier, și-au pierdut pur și simplu cumpătul, adică calculul minimal, rațiunea câtă va fi fost aceea vreodată. Asistăm, cu acești indivizi, la scene de regresie a speciei. Otrăviți și otrăvitori, liderii acestui partid nu-și mai pot articula corect propria limbă, necum să rupă două fraze sau perifraze în altele, nu mai pot sta pe un podium, se satisfac numai la vederea copiilor scoși să-i aclame și să stea în cap în fața lor, își zăngăne confuz subcultura filologică în vaste și păguboase calcule contabile, dau o ciozvârtă doctorilor pentru ca apoi să-i umilească întreit și pe aceștia, și pe bieții bolnavi, compun, agramați, versuri de bodegă pe care le scandează de la tribune universitare și încurajează furtul academic, socotesc că sintagma latinească modus operandi e o anomalie și fac din pulan un fetiș public, excretă kitsch gros de mahala în inima unui oraș pe care nu-l înțeleg, nu-l iubesc și nu-l iartă, un oraș pe care l-au secătuit, l-au ciuruit și l-au siluit în fel și chip. Instabili cum au devenit, se sperie de orice contestare și fac liste de jurnaliști indezirabili, amenință în stânga și în dreapta și aplică orice tertip ieșit din epura bolșevismului ca să risipească gurile rele: umflă, pun la pământ, își asmut hăitașii din presa aservită, amendează, amendează, amendează.

Șoferilor disperați veniți cale de patru sute de kilometri să ceară o autostradă ca să nu mai moară pe drumurile sinistre din țară asta le trântesc în nas garduri, țestoase și mârâieli. 

Știm cui datorăm toată această mobilizare de energie fetidă, toată această maree de gafe, obrăznicii, viclenie ieftină, impostură, amatorism, minciună, prostie pură. Intrată în degringoladă, persoana cu pricina face, la mustață, mașinațiuni, mișmașuri, șmecherii, combinații – ce să mai! – face totul ca să rămâie cu impunitate la butoane până în anul 2040, când va avea, adică, 78 de ani, cu unul mai mult decât tovarășul Honecker la debarcare.

Cu cei care fac prea multe valuri în cazna lor de a se eterniza, timpul nu are răbdare. Spre deosebire de anomaliile din bietele lor minți, istoria are un fel propriu de a se grăbi, ceva care se cheamă latinește modus properandi.            

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp