„Un pas în urma serafimilor”, în regia lui Daniel Sandu, a câștigat Premiul pentru cel mai bun film și alte 8 statuete la Gala 2018 a Premiilor Gopo.
După Gabriel Achim, cu Ultima zi, încă un regizor aflat la începuturi în lungmetraj își alege religia ca temă. Dacă Achim era preocupat de relația directă a oamenilor cu Dumnezeu, Daniel Sandu își îndreaptă atenția asupra intermediarilor. Un pas în urma serafimilor spune povestea unor tineri seminariști care urmează să devină preoți. Ortodocși, firește, religie majoritară la noi în țară.
Modul de a povesti cinematografic este, așazicând, un aspect pozitiv al filmului. Se recuperează stilul clasic, cu cap, mijloc și coadă în această ordine, cu personaje conturate clar, a căror imagine morală evoluează. Ceea ce, după ani de contorsiuni narative, mai mult sau mai puțin justificate, în cinemaul românesc, mi se pare de salutat.
Scenariul, însă, nu păcătuiește prin originalitate: omul lui Dumnezeu se dovedește o deghizare a Diavolului, băieții răi sunt, de fapt, buni, „îngeri cu fețe murdare”, dar și viceversa, curajoșii sunt lași, iar turnător e cine te aștepți mai puțin.
Dacă există turnători, avem și un securist. Părintele Ivan, jucat de Vlad Ivanov în maniera sa consacrată, aparențe blânde până la tandrețe, cald-umane, prevenitoare, mascând o structură demonică, e construit ca un înalt preacucernic al Sfintei Securități. El desfășoară asupra tinerilor vulnerabili tot arsenalul ofițerului recrutor: amăgirea, șantajul, diversiunea, amenințarea. „Pactul cu Diavolul”, foaia de hârtie cu denunțul scris de mână și semnat, e prezent chiar în exces. Părintele Ivan ștampilează toate ticăloșiile cu câte un mieros „Doamne-ajută”, o marcă verbală inspirată – imediat după Revoluție, foștii securiști rosteau regulat „Doamne-ajută”, chiar și după ce le dădeai să-și aprindă țigara de la țigară.
Niciun păcat lumesc, băutură, țigări, sex, cămătărie etc., nu lipsește din lăcașul de credință în care cresc viitorii trimiși ai lui Dumnezeu pe pământ. În schimb, cel care lipsește până aproape de final este Dumnezeu însuși. Aspiranții la serviciul divin nu au vreo discuție teologică, nici măcar rudimentară, despre misiunea lor, credință, căi către Dumnezeu și oameni. Cei mai mulți sunt niște obișnuiți băieți de cartier, pe care veșmântul religios stă ridicol.
Protagonistul Gabi (Ștefan Iancu, un adolescent care, probabil, i-ar fi fost pe plac lui Truffaut) nu are nimic dumnezeiesc în el, în ciuda unei secvențe demonstrativiste, în care se arată impresionat de accesoriile de cult. Suferă o serie de șocuri morale, în urma cărora se schimbă și ajunge la revoltă împotriva celui Rău și Viclean, întruchipat de Ivan.
Acțiunea este plasată în anii `90, dacă e să judecăm după telefoanele publice cu cartelă și absența celularelor. O școală de popi este un loc cât se poate de izolat; totuși, prezența societății exterioare se simte prea vag, regizorul mizând pe o anume spațialitate neprecizată și atemporalitate care să „internaționalizeze” filmul pentru festivaluri.
Deznodământul însă, vine, spre uimirea subsemnatului, de dinainte de `89. Suntem mai întâi aduși să credem că Securatul a învins și că cei doi rivali, Gabi și Tudor, înfrățiți în lupta împotriva lui, vor fi dați afară din seminar. Când, ce să vezi?
Înconjurat de un halou metafizic, un înaltstătător al Bisericii, drapat în negru, își face apariția. Ascultă neclintit depozițiile tuturor părților implicate în conflict și, înainte de verdict, îi pune o singură întrebare lui Gabi, numindu-l cu numele întreg, de arhanghel, ceea ce stârnește, în fine, o boare de Dumnezeu în cadru.
Apoi, ne mai rămâne să-l vedem pe părintele Ivan cum își azvârle catrafusele în portbagaj. Izgonit din funcție, înainte să-și ia tălpășița, Securatul le mai aruncă, dintr-un contre-jour sumbru, o ultimă privire malignă celor doi băieți...
Tovarășul prim-secretar a făcut dreptate.
Căci capul bisericesc este substitutul perfect al activistului PCR cu funcție mare. În filmele de propagandă grosiere, făcute în comunism, acesta rezolva, deus ex machina, toate strâmbătățile comise de tovarăși neprincipiali și descompuși. Salvând, astfel, imaginea Partidului, care, până la urmă, nu putea să greșească – aidoma BOR.
Dacă ar fi să găsesc cuvântul definitoriu pentru Un pas în urma serafimilor, acesta ar fi curat. Un film nu inovator, dar curat, curgător, ca story, imagine, coloană sonoră, partituri actoricești. Cu atât mai regretabil pentru un regizor încă tânăr, cum e Daniel Sandu, finalul demn de Sezonul pescărușilor sau Probleme personale...
(Film, revista Uniunii Cineaștilor din România)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
