sursa foto: Profimedia
Imaginează-ți că ești o persoană cu handicap și ai un loc de muncă într-un atelier de personalizări, unde imprimi tricouri, agende și pixuri pentru companii mari. Lucrezi cu colegii tăi, primești un salariu, plătești taxe, ești integrat. Și, fără ca nimic să se schimbe în munca ta, fără ca firma să-și piardă clienții, fără ca legea să se modifice în defavoarea ta, acest loc de muncă riscă să dispară. Nu din motive economice. Ci pentru că o autoritate a statului a decis să citească o lege într-un mod care, pe hârtie, pare riguros, dar care, în practică, șterge însuși mecanismul prin care firma ta există.
Despre asta este vorba în acest articol. Despre o intenție legislativă corectă, despre o interpretare administrativă greșită și despre câteva mii de oameni care plătesc costul acestei greșeli.
În România există, la data acestui articol, 446 de unități protejate autorizate. Ele angajează aproape 3.000 de oameni, dintre care peste 1.950 sunt persoane cu handicap. Cifra de afaceri cumulată a sectorului a depășit, în 2024, 160 de milioane de euro. Nu sunt cifre uriașe la scara economiei naționale, dar sunt extrem de relevante pentru cei care lucrează acolo. Pentru mulți dintre acești angajați, unitatea protejată este singurul loc de muncă pe care l-au avut vreodată și, foarte probabil, singurul pe care îl vor putea avea.
Mecanismul este simplu și a fost gândit echilibrat. Legea nr. 448/2006 obligă companiile cu peste 50 de salariați să încadreze persoane cu handicap într-un procent de minimum 4% din numărul total de angajați. Dacă nu o fac, datorează lunar bugetului de stat o sumă, denumită impropriu „fond de handicap". Companiile pot însă alege să plătească doar jumătate din această sumă, iar cealaltă jumătate să o folosească pentru a cumpăra produse sau servicii de la unități protejate autorizate. În felul acesta, banii pe care statul i-ar fi colectat ca taxă ajung direct în economia reală a unor entități care creează locuri de muncă pentru persoane greu angajabile. Un cerc virtuos, în sensul propriu al cuvântului.
Problema este că, în timp, în jurul acestui mecanism s-a dezvoltat și o practică abuzivă. Au apărut unități protejate „de hârtie", care nu produceau efectiv nimic, ci cumpărau de la terți tonere, calculatoare, articole de papetărie, și le revindeau companiilor mari, încasând marja, iar companiile își decontau achizițiile din fondul de handicap. Persoanele cu dizabilități angajate formal acolo erau, în multe cazuri, o ficțiune statistică. Banii circulau, dar incluziunea profesională - scopul real al legii - nu se întâmpla.
În octombrie 2025, Parlamentul a adoptat Legea nr. 153/2025, care a corectat ferm această derivă. Noua reglementare spune răspicat că produsele și serviciile decontate din fondul de handicap trebuie să fie realizate, parțial sau integral, prin activitatea proprie a persoanelor cu handicap angajate. Intermedierea pură, fără valoare adăugată, a fost interzisă. Era o modificare necesară și care, în principiu, avea sprijinul întregului sector serios.
Aici ar fi trebuit să se încheie povestea. În realitate, ea abia începe.
După intrarea în vigoare a legii, Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități a publicat pe site-ul propriu o serie de „clarificări" privind modul de aplicare - https://anpd.gov.ro/web/intrebari-si-raspunsuri/#unitati_protejate_intrebari. Acele clarificări - lipsite de forța juridică a unui ordin sau a unei norme metodologice, dar tratate de practicieni drept poziție oficială - par să interpreteze sintagma „activitate proprie" într-un mod care răstoarnă logica economică a producției.
Iată un exemplu concret. O unitate protejată cumpără tricouri simple de la un furnizor. Le primește în atelier. Acolo, persoanele cu handicap angajate, împreună cu colegii lor, le imprimă cu logo-ul clientului, le ambalează, le livrează. Pentru orice contabil, pentru orice jurist, pentru orice om obișnuit, această activitate este producție. Materia primă, tricoul simplu, a fost transformată într-un produs nou: tricoul personalizat, cu altă valoare comercială, cu altă încadrare, cu alt destinatar. Pentru autoritate, însă, din ceea ce reiese din clarificările publicate, această activitate ar putea să nu fie considerată „activitate proprie", pe motiv că tricoul simplu nu a fost produs de la zero în interiorul unității protejate.
Această interpretare, dacă ar fi dusă până la capăt, ar însemna că o unitate protejată poate fi considerată „producător" doar dacă crește bumbacul, îl țese, croiește tricoul și abia apoi îl imprimă. Cu această măsură, nicio fabrică de mobilă din România nu ar fi producător, pentru că nu deține pădurea. Nicio brutărie nu ar fi producător, pentru că nu cultivă grâul. Nicio tipografie nu ar fi tipografie, pentru că nu produce hârtia. Economia funcționează, peste tot, pe principiul transformării. Cumperi materie primă sau semifabricate, adaugi muncă și pricepere, obții un produs nou.
Acest principiu nu este o invenție a vreunui avocat al unităților protejate. El este consacrat în chiar reglementările contabile românești. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1802/2014 distinge clar între marfă (un bun pe care îl cumperi și îl revinzi ca atare) și produs finit (un bun care a parcurs un proces de fabricație în unitatea ta). Distincția se face contabil, prin conturi diferite. Tot acest principiu este consacrat și în Dreptul european: articolul 60 din Codul Vamal Unional, Regulamentul (UE) nr. 952/2013, definește originea unui produs prin locul în care acesta a suferit „ultima transformare substanțială". Cu alte cuvinte, originea unui bun este dată de locul transformării, nu de locul de unde provine materialul brut.
Or, când o autoritate administrativă ignoră aceste repere și propune o definiție mai restrictivă a producției decât cea din contabilitatea românească și decât cea din Dreptul european, consecințele sunt previzibile. Companiile mari, prudente, vor înceta să mai cumpere de la unitățile protejate orice produs care presupune transformarea unei materii prime achiziționate de la terți. Adică, în practică, cea mai mare parte a ofertei acestor unități. Veniturile lor vor scădea drastic. Statutul de unitate protejată va deveni neviabil economic. Cele mai multe se vor închide.
Iar atunci când o unitate protejată se închide, ceea ce se pierde nu este doar o firmă. Se pierd locuri de muncă pentru oameni care nu pot fi ușor angajați în altă parte. Se pierde un program de integrare pe care statul nu îl mai poate suplini cu nimic. Se pierde, pur și simplu, demnitatea profesională a unor oameni care, prin acest mecanism, au învățat că sunt utili, că pot câștiga un salariu, că pot fi parte din economia reală.
Există o soluție și ea nu presupune modificarea legii. Legea este, în această formă, bine făcută. Ceea ce trebuie făcut este ca autoritatea să își rescrie clarificările într-un mod care să respecte principiile contabile și juridice fundamentale; să distingă corect între intermediere și producție; să recunoască transformarea ca activitate proprie. Ideal, prin instrucțiuni de aplicare emise printr-un ordin formal, supus dezbaterii publice, nu prin întrebări și răspunsuri publicate discret pe un site.
Patronatele și asociațiile reprezentative din sector au, în acest moment, o responsabilitate importantă. La fel și autoritatea, care are obligația să se așeze la masă cu sectorul pe care îl reglementează. Și nu în ultimul rând, companiile mari, care cumpără de la unitățile protejate, au interesul direct ca acest cadru să fie clarificat în mod corect.
Persoanele cu handicap angajate astăzi în unitățile protejate nu au scris această lege, nu au făcut intermediere frauduloasă, nu au negociat fondurile. Ele și-au făcut, pur și simplu, treaba. Ar fi nedrept ca, dintr-o interpretare birocratică prost gândită, ele să fie cele care pierd primele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Partea bună e că autoarea se împiedică singură. Citează „ultima transformare substanțială" din Codul Vamal, fără să-și dea seama că tot acolo scrie clar: lipirea etichetelor și ambalarea nu sunt transformare substanțială. Adică exact sursa ei îi dă dreptate ANPD-ului.
Legea din 2025 a închis fix portița prin care unii cumpărau marfă de la alții și o decontau integral din fondul de handicap, cu marjă cu tot. Personalizarea e serviciu adevărat și se decontează ca serviciu — atât. Ce nu mai merge e să treci marfa altuia drept „producție proprie".
Și, cinstit vorbind, articolul ăsta cade suspect de bine fix pentru cei cărora li s-a oprit robinetul. Te cam întrebi cine simte așa de tare lipsa portiței încât să aibă nevoie de un „semnal de alarmă" atât de călduros.
Acest subiect a fost dezbătut din 2024 până la finalul anului 2025 în cadrul unui grup de lucru ai cărui participanți au fost atât Unități Protejate, reprezentanți ai Ministerului Muncii, cât și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități. Este din start imoral faptul că nu ați solicitat un punct de vedere din partea grupului care a luptat pentru modificarea legii atât în 2020, cât și în 2025.
Ați vorbit despre faptul că cei mai mari pierzători din această interpretare sunt persoanele cu dizabilități (atenție, termenul „handicap” are o conotație negativă în societate, motiv pentru care s-a înlocuit cu „dizabilitate”). Să intrăm în puțină istorie:
• În 2017, guvernul a eliminat posibilitatea de a cumpăra în baza fondului de handicap de la Unități Protejate; rata de integrare a persoanelor cu dizabilități era de ~14%; după modificare s-au închis 4000 de locuri de muncă, dintre care 2000 ale persoanelor cu dizabilități;
• Până în 2021, nu au mai fost raportate date legate de numărul persoanelor cu dizabilități angajate, rata prăbușindu-se la aproximativ 4%;
• În urma deciziei Curții Constituționale privind ordonanța din 2017, a revenit posibilitatea de utilizare a fondului pentru a cumpăra de la Unități Protejate;
• În acest punct, vă invit să urmăriți datele financiare ale unor Unități Protejate care efectiv s-au îmbogățit din 2021 până în prezent, generând cifre de afaceri de milioane de euro și profitabilități care nu mai există pe planeta aceasta.
Timp de 4 ani nu a scris nimeni vreun articol despre lipsa unui „și” în legislație, care a permis ONG-urilor să intermedieze alcool și tutun de zeci de milioane de euro pe fondul destinat persoanelor cu dizabilități. Nici de faptul că se vindeau piese de mașini, calculatoare și orice ce nu era făcut de către persoanele cu dizabilități. Unde ați fost când Poșta Română a cumpărat de 1 milion de euro articole făcute de o Unitate Protejată minusculă ca personal, care era asociată unei firme-mamă, care a realizat ea toată producția, iar Unitatea Protejată doar a facturat? Unde ați fost în ultimii 5 ani când frauda și corupția în acest sector erau în floare?
Ați scris: „...acest loc de muncă riscă să dispară... pentru că o autoritate a statului a decis să citească o lege într-un mod care, pe hârtie, pare riguros, dar care, în practică, șterge însuși mecanismul prin care firma ta există”. Aceste locuri de muncă care dispar au fost din start făcute de niște bișnițari care doar au angajat persoanele cu dizabilități fără a avea interesul real de a crea locuri de muncă gândite pentru ei. Vorbim de firme ale căror rate de profitabilitate sunt de 7400% mai mari față de mediul tipic de lucru, în condițiile în care, în mod firesc, persoanele cu dizabilități au o capacitate mai mică de prestare a activității. În România, sectorul Unităților Protejate este abuzat atât de grav, încât persoanele cu dizabilități nu sunt principalii beneficiari ai legii, ci bișnițarii.
Legat de exemplul cu tricouri, care apropo, este cel mai inofensiv exemplu invocat de către bișnițarii a căror activitate principală NU este personalizarea tricourilor, la care revin: faceți o confuzie gravă între faptul că personalizarea unui tricou este o PRESTARE DE SERVICIU și nu este o PRODUCȚIE. Dacă o Unitate Protejată achiziționează un tricou din China, iar persoanele cu dizabilități personalizează acest tricou, se decontează DOAR activitatea persoanelor cu dizabilități, adică personalizarea. Este complet firesc. Acest mecanism are rolul de a promova Unitățile Protejate care fac și producția tricoului. Acestea s-ar închide dacă mecanismul ar funcționa cum spuneți dumneavoastră. Nu trebuie ca o Unitate Protejată să cultive bumbac, trebuie ca bumbacul (care este o materie primă) să treacă printr-un proces de transformare ca să ajungă la funcționalitatea de tricou. În rubrica de întrebări și răspunsuri spune clar: „NU SE DECONTEAZĂ UN PRODUS A CĂRUI FUNCȚIONALITATE ESTE PĂSTRATĂ, INDIFERENT DE OPERAȚIUNILE APLICATE ASUPRA LUI”. Firul de bumbac este transformat în tricou, care este purtat ca să nu mergem goi pe stradă. Tricoul personalizat tot tricou este, deci se decontează doar activitatea la care participă persoana cu dizabilități.
Am scris la paragraful anterior că acesta este exemplul inofensiv lansat de către bișnițari. Nu în tricouri este marea evaziune. Poate nu realizați, dar prin acest articol apărați vânzarea de calculatoare și laptopuri „făcute de persoane cu dizabilități”. Băieții deștepți din Unitățile Protejate cumpără laptopuri, le pun un sticker cu logo-ul lor și zic că sunt făcute de persoane cu dizabilități. Aici se învârt zeci de milioane de euro. Se folosesc de exemplul tricoului pentru că, dacă ANPD dă undă verde pentru acest exemplu, ei pot în continuare să vândă calculatoare și laptopuri „personalizate” fără nicio restricție. România nu mai are producție de calculatoare efectivă de prin anul 2000, însă în prezent avem Unități Protejate care „fabrică” calculatoare cu cifre de afaceri record. Poate inclusiv cei pe care i-ai intervievat pentru acest material.
Din nou repet, nu este vorba de a „cultiva grâu” sau de a „deține pădure”. Acestea nu pot fi consumate fără a trece prin procese de producție. Însă laptopul de pe care scrieți acest articol poate fi utilizat în același mod cu sau fără un sticker cu Unitatea Protejată OBA (un exemplu).
În final, această „interpretare”, cum o numiți dumneavoastră, are rolul de a favoriza apariția de Unități Protejate care fabrică tricoul din bumbac, scaunul din lemn, pâinea din grâu etc. Asta deoarece aceste activități creează locuri de muncă! Pentru a personaliza 100 de tricouri ai nevoie de un singur om angajat, pentru a face 100 de tricouri din bumbac ai nevoie de 3-4 oameni. Înțelegeți acum de ce nu este normal să se trateze la fel doar personalizarea? Există Unități Protejate în România care efectiv fabrică articole vestimentare, care au zeci de angajați; aceștia s-ar închide dacă oamenii care au doar o imprimantă ar deconta chiar și la un preț mai mic (deoarece tricoul din China este net mai ieftin decât cel produs în România).
În final, România are o rată de integrare a persoanelor cu dizabilități de aproximativ 7,5%. Articolul dumneavoastră nu promovează creșterea acestei rate într-un mod corect, etic și gândit pentru aceste persoane. Acest articol este gândit pentru ca bișnițarii să continue să genereze milioane de euro, iar cei care fac producție reală să își închidă Unitățile Protejate. În prezent, se consumă o mare parte din fondul de handicap de către un număr mic de organizații, ceea ce creează un număr mic de locuri de muncă. Dacă luați primele 10 Unități Protejate din Registrul UPA, acestea consumă cam 30% din fondul de handicap național, dar generează doar 100 de locuri de muncă, reprezentând cam 6% din total. Recomandarea este, mai ales pentru o publicație reputabilă, de a cere opinii din mai multe surse înainte de a publica opinii care pot dăuna foarte grav sectorului, care oricum este grav afectat de corupție.