Semnal de alarmă: o interpretare legislativă defectuoasă riscă să afecteze mii de angajați cu dizabilități

sursa foto: Profimedia

Imaginează-ți că ești o persoană cu handicap și ai un loc de muncă într-un atelier de personalizări, unde imprimi tricouri, agende și pixuri pentru companii mari. Lucrezi cu colegii tăi, primești un salariu, plătești taxe, ești integrat. Și, fără ca nimic să se schimbe în munca ta, fără ca firma să-și piardă clienții, fără ca legea să se modifice în defavoarea ta, acest loc de muncă riscă să dispară. Nu din motive economice. Ci pentru că o autoritate a statului a decis să citească o lege într-un mod care, pe hârtie, pare riguros, dar care, în practică, șterge însuși mecanismul prin care firma ta există.

Despre asta este vorba în acest articol. Despre o intenție legislativă corectă, despre o interpretare administrativă greșită și despre câteva mii de oameni care plătesc costul acestei greșeli.

În România există, la data acestui articol, 446 de unități protejate autorizate. Ele angajează aproape 3.000 de oameni, dintre care peste 1.950 sunt persoane cu handicap. Cifra de afaceri cumulată a sectorului a depășit, în 2024, 160 de milioane de euro. Nu sunt cifre uriașe la scara economiei naționale, dar sunt extrem de relevante pentru cei care lucrează acolo. Pentru mulți dintre acești angajați, unitatea protejată este singurul loc de muncă pe care l-au avut vreodată și, foarte probabil, singurul pe care îl vor putea avea.

Mecanismul este simplu și a fost gândit echilibrat. Legea nr. 448/2006 obligă companiile cu peste 50 de salariați să încadreze persoane cu handicap într-un procent de minimum 4% din numărul total de angajați. Dacă nu o fac, datorează lunar bugetului de stat o sumă, denumită impropriu „fond de handicap". Companiile pot însă alege să plătească doar jumătate din această sumă, iar cealaltă jumătate să o folosească pentru a cumpăra produse sau servicii de la unități protejate autorizate. În felul acesta, banii pe care statul i-ar fi colectat ca taxă ajung direct în economia reală a unor entități care creează locuri de muncă pentru persoane greu angajabile. Un cerc virtuos, în sensul propriu al cuvântului.

Problema este că, în timp, în jurul acestui mecanism s-a dezvoltat și o practică abuzivă. Au apărut unități protejate „de hârtie", care nu produceau efectiv nimic, ci cumpărau de la terți tonere, calculatoare, articole de papetărie, și le revindeau companiilor mari, încasând marja, iar companiile își decontau achizițiile din fondul de handicap. Persoanele cu dizabilități angajate formal acolo erau, în multe cazuri, o ficțiune statistică. Banii circulau, dar incluziunea profesională - scopul real al legii - nu se întâmpla.

În octombrie 2025, Parlamentul a adoptat Legea nr. 153/2025, care a corectat ferm această derivă. Noua reglementare spune răspicat că produsele și serviciile decontate din fondul de handicap trebuie să fie realizate, parțial sau integral, prin activitatea proprie a persoanelor cu handicap angajate. Intermedierea pură, fără valoare adăugată, a fost interzisă. Era o modificare necesară și care, în principiu, avea sprijinul întregului sector serios.

Aici ar fi trebuit să se încheie povestea. În realitate, ea abia începe.

După intrarea în vigoare a legii, Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități a publicat pe site-ul propriu o serie de „clarificări" privind modul de aplicare - https://anpd.gov.ro/web/intrebari-si-raspunsuri/#unitati_protejate_intrebari. Acele clarificări - lipsite de forța juridică a unui ordin sau a unei norme metodologice, dar tratate de practicieni drept poziție oficială - par să interpreteze sintagma „activitate proprie" într-un mod care răstoarnă logica economică a producției.

Iată un exemplu concret. O unitate protejată cumpără tricouri simple de la un furnizor. Le primește în atelier. Acolo, persoanele cu handicap angajate, împreună cu colegii lor, le imprimă cu logo-ul clientului, le ambalează, le livrează. Pentru orice contabil, pentru orice jurist, pentru orice om obișnuit, această activitate este producție. Materia primă, tricoul simplu, a fost transformată într-un produs nou: tricoul personalizat, cu altă valoare comercială, cu altă încadrare, cu alt destinatar. Pentru autoritate, însă, din ceea ce reiese din clarificările publicate, această activitate ar putea să nu fie considerată „activitate proprie", pe motiv că tricoul simplu nu a fost produs de la zero în interiorul unității protejate.

Această interpretare, dacă ar fi dusă până la capăt, ar însemna că o unitate protejată poate fi considerată „producător" doar dacă crește bumbacul, îl țese, croiește tricoul și abia apoi îl imprimă. Cu această măsură, nicio fabrică de mobilă din România nu ar fi producător, pentru că nu deține pădurea. Nicio brutărie nu ar fi producător, pentru că nu cultivă grâul. Nicio tipografie nu ar fi tipografie, pentru că nu produce hârtia. Economia funcționează, peste tot, pe principiul transformării. Cumperi materie primă sau semifabricate, adaugi muncă și pricepere, obții un produs nou.

Acest principiu nu este o invenție a vreunui avocat al unităților protejate. El este consacrat în chiar reglementările contabile românești. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1802/2014 distinge clar între marfă (un bun pe care îl cumperi și îl revinzi ca atare) și produs finit (un bun care a parcurs un proces de fabricație în unitatea ta). Distincția se face contabil, prin conturi diferite. Tot acest principiu este consacrat și în Dreptul european: articolul 60 din Codul Vamal Unional, Regulamentul (UE) nr. 952/2013, definește originea unui produs prin locul în care acesta a suferit „ultima transformare substanțială". Cu alte cuvinte, originea unui bun este dată de locul transformării, nu de locul de unde provine materialul brut.

Or, când o autoritate administrativă ignoră aceste repere și propune o definiție mai restrictivă a producției decât cea din contabilitatea românească și decât cea din Dreptul european, consecințele sunt previzibile. Companiile mari, prudente, vor înceta să mai cumpere de la unitățile protejate orice produs care presupune transformarea unei materii prime achiziționate de la terți. Adică, în practică, cea mai mare parte a ofertei acestor unități. Veniturile lor vor scădea drastic. Statutul de unitate protejată va deveni neviabil economic. Cele mai multe se vor închide.

Iar atunci când o unitate protejată se închide, ceea ce se pierde nu este doar o firmă. Se pierd locuri de muncă pentru oameni care nu pot fi ușor angajați în altă parte. Se pierde un program de integrare pe care statul nu îl mai poate suplini cu nimic. Se pierde, pur și simplu, demnitatea profesională a unor oameni care, prin acest mecanism, au învățat că sunt utili, că pot câștiga un salariu, că pot fi parte din economia reală.

Există o soluție și ea nu presupune modificarea legii. Legea este, în această formă, bine făcută. Ceea ce trebuie făcut este ca autoritatea să își rescrie clarificările într-un mod care să respecte principiile contabile și juridice fundamentale; să distingă corect între intermediere și producție; să recunoască transformarea ca activitate proprie. Ideal, prin instrucțiuni de aplicare emise printr-un ordin formal, supus dezbaterii publice, nu prin întrebări și răspunsuri publicate discret pe un site.

Patronatele și asociațiile reprezentative din sector au, în acest moment, o responsabilitate importantă. La fel și autoritatea, care are obligația să se așeze la masă cu sectorul pe care îl reglementează. Și nu în ultimul rând, companiile mari, care cumpără de la unitățile protejate, au interesul direct ca acest cadru să fie clarificat în mod corect.

Persoanele cu handicap angajate astăzi în unitățile protejate nu au scris această lege, nu au făcut intermediere frauduloasă, nu au negociat fondurile. Ele și-au făcut, pur și simplu, treaba. Ar fi nedrept ca, dintr-o interpretare birocratică prost gândită, ele să fie cele care pierd primele.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp