Știu că nu voi mai putea iubi România așa cum am iubit-o odată

Foto: Profimedia Images

În ultimele săptămâni, mi s-a întâmplat ceva ce nu credeam posibil: am tăcut când s-a vorbit despre politică. Cei care mă cunosc bine știu că ăsta este un semn grav. Am tăcut nu pentru că n-aș fi avut ceva de spus, ci pentru că, la un moment dat, m-am simțit depășită. Copleșită. Speriată. Și știu că, atunci când frica îți pătrunde în gânduri, discernământul se estompează. Așa că am tăcut.

Dar, în spatele acestei tăceri, a fost mai mult decât o reținere – apasă o povară, o greutate mai rece și mai apăsătoare decât toți nămeții de zăpadă pe care îi pot aduce iernile.

Am crescut într-o casă în care nu s-au strâns averi, ci cărți. În care nu s-a vorbit despre bani sau lingouri de aur, cum e moda mai nou, ci despre idei. Citesc de la patru ani și nu m-am oprit niciodată - dacă sunt ocupată și n-am timp să citesc, sufăr și mă simt ca într-o colivie.

În familia noastră, de Crăciun, fiecare trebuia să aibă, printre cadouri, măcar o carte și așa era și la aniversări. Casa în care am crescut a fost un loc al dezbaterii, un fel de agora în care s-a vorbit orice și s-a ajuns mereu la mari concluzii. Bunica și mama mea au fost femei care au ținut mult la meseria lor și care au iubit să muncească. Bunicul și tatăl meu au fost oamenii datorită (sau din vina...) cărora eu n-am știut ce înseamnă misoginism pentru multă vreme, până să mă izbesc de anumite ziduri ale mentalității societății românești pe care le evit pe cât se poate, deși uneori este de-a dreptul imposibil! Aș fi râs dacă mi-ar fi spus cineva despre presiunea pusă pe femei - la noi în casă, femeile păreau să fie dintotdeauna emancipate. Și nu de nevoie, ci de drag, cu un firesc anume.

Am crescut într-o casă în care toată lumea iubea România într-un fel unic și special. În jurul meu au fost oameni care au iubit România fără ostentație, fără să-și fluture sentimentele ca pe niște steaguri într-un vânt al oportunismului. Mai ales bunicii mei, de care am fost foarte apropiată, au avut grijă să sădească în mine o conștiință politică cum puțini pot să aibă. Ei au fost oameni neconformiști, oameni inteligenți, oameni care nu și-au vândut libertatea pentru privilegiile partidului comunist și nici pentru privilegiile vreunui partid de șacali după 1989. Oameni care au trăit Revoluția cu speranță nețărmuită și mineriadele cu lacrimi. Care au ieșit la vot de fiecare dată îmbrăcați frumos, care m-au luat cu ei și mi-au spus că ziua votului este ziua în care țara este în palmele fiecărui român. Și că, într-o zi, voi simți și eu asta. Oameni care nu s-au asociat niciodată cu persoane care nu aveau valorile și reperele morale în care ei credeau fără rabat.

În dreptul României nu s-a ridicat tonul niciodată – toți aveau o convenție aproape mută că era ceva sacru, însă fără să fie ceva mistic. Era un ideal spre care trebuia să mergem cu toții, și să ducem cu noi bucata asta de pământ carpato-danubiano-pontică. Era ideea de căpătâi care nu trebuia urlată, pentru care nu trebuia să te bați, ci spre care trebuia să tinzi ca ființă ca să te înnobilezi. Nu cu bâta, ci cu sufletul și cu cartea. Oricine ai fi fost, fie că erai profesor, parlamentar, meșter, zugrav sau patron.

Am crezut, multă vreme, că poporul meu este mai mult decât greșelile lui istorice, că, în fibra lui, sunt împletite nu doar suferințele, ci și frumusețea. Dar acum nu mai știu unde să-l caut.

De când cu visul ăsta urât (care sper din tot sufletul să se fi terminat în mod real!) am avut ciudatul sentiment că asta nu mai e țara mea. Că nu se mai potrivește cu mine și nici eu cu ea. Că mi-a scăpat precum nisipul printre degete. Nici în lumea asta nu mă mai potriveam!

Vulgaritatea, incultura, tupeul, violența ei erau, până să le văd întrupate, niște epitete grotești, de nepus în seama poporului meu.

Lumea din jur pare să fi devenit o parodie grotescă, în care stridența a devenit normă, iar incultura – virtute. Toată piramida valorilor umane s-a răsturnat și lumea întreagă se clătina. Oamenii de valoare deveniseră numere ale urii de pe o listă neagră. Mi se furase țara de niște oameni care-i întorseseră spatele de mult și care acum o voiau înapoi ca pe o femeie ușoară, pe care o cumperi pe nimic, de niște oameni nepăsători care nu știau nimic despre ea și despre ce a durut-o de când respiră, de niște oameni care ar fi vândut-o nu pentru bani, ci pentru că nu știau să citească un contract de vânzare-cumpărare. Acești oameni spuneau că au trezit conștiința națională și că asta este în ei.

Cu conștiința mea națională ce mai era de făcut? Dezertez din țara mea, care a fost mereu cea mai frumoasă luptă? Unde e poporul meu? Cine sunt oamenii ăștia care zbiară, care distrug, în ochii cărora citești doar incultura direct proporțională cu o sete inumană de răzbunare? Să fie oamenii ca mine motivul frustrării lor? Să fiu eu inamicul poporului?

Sunt multe întrebări la care n-am răspuns. Sunt multe lucruri pe care încă n-am curaj să le scriu. Poate că n-am nici resurse în mine încă. E ca un soi de coșmar teribil din care te trezești și, deși te bucuri că a fost doar un vis urât, te tulbură până în tenebrele tale. Încerci să respiri, să te convingi că realitatea este alta, că nu totul e pierdut. Îți spui, poate în gând, poate cu glas tare: „A fost doar un vis. Doar un vis.”

Și totuși, frica persistă. Amintirea visului rămâne lipită de tine, ca o umbră care te urmărește peste zi.

Așa este și cu rana mea. E adâncă, dar știu că nu se poate trăi cu o rană deschisă la nesfârșit. O rană, oricât de dureroasă, trebuie curățată, bandajată, îngrijită. Știu că nu voi mai putea iubi România la fel cum am iubit-o odată – cu acea încredere copilărească, necondiționată. Nici eu nu mai sunt la fel, nici ea nu mai e. Ceva s-a rupt, și ruptura e reală.

Dar poate că iubirea adevărată nu înseamnă idealizare, ci înseamnă să privești drept în ochii celui iubit, cu toate imperfecțiunile lui, și să rămâi.

Așa că rămân. Rămân, pentru că iubirea mea pentru țara asta nu e o flamă care se stinge la prima furtună. Rămân, pentru că bunicii mei nu s-au clătinat nici când li s-au năruit speranțele. Rămân, pentru că încă mai cred în oamenii tăcuți, în oamenii care citesc, care gândesc, care luptă altfel – nu cu bâta, nu cu ura, ci cu idei, cu principii, cu o încăpățânare senină.

Și dacă nu mai găsesc România aceea în care am crescut, atunci o să o caut. Și dacă n-o găsesc nici atunci, atunci o să o clădesc din nou, așa cum știu eu, din cărți, din cuvinte, din tăceri care spun mai mult decât strigătele.

O să încerc să vindec rana asta dintre mine și țara mea. Pentru că altfel nu știu să trăiesc. Altfel nu pot.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp