Foto: Profimedia Images
De botezat, m-a botezat popa Vedeanu. Biserica fusese pictată cu arhangheli. Întotdeauna unul e bun, iar celălalt rău, unul cuminte, altul obraznic. Așa-mi spuneam ori de câte ori deschideam ușa înaltă și grea de înțelepciune a bisericii. Bella și Cain. Popa Vedeanu vedea și fără ochelari, ne vedea pe noi, ăia mici, ori de câte ori venea cu sfințitul. Din ce câștiga, ne scăpa și nouă ceva bănuți, de 1 leu și de 3 lei. Pentru 3 lei trebuia să reciți frumos rugăciunea, aia scurtă cu Doamne-Doamne Ceresc Tată. N-a așteptat să merg la școală, s-a mutat la fiică-sa în Olanda. De ce Olanda, nu am știut să spun. Lupanare, hașiș, blegeală de conștiință motivată artistic. Acum dacă mă gândesc mai bine, unde putea să-l arunce Dumnezeu dacă nu între ăi mai păcătoși? Acolo unde din semințele de floarea soarelui îmbobocesc ciori. Tot așa uneori realitatea le bate unora la geam, dar ei continuă să se uite la televizor.
Zilele trecute am pregătit un eseu pentru un curs botezat „Lumea scriitorului”. Ca titlu am ales „Sofisticatele bagatele”. Profesorul ne-a împărțit pe grupe și ne-a propus să ne luăm în discuție eseurile, cu un ochi critic. Între timp chiar și dumnealui însemna, critic, pe marginea textelor. Din start mi s-a reproșat până și luarea în considerare a unui asemenea titlu. Dacă ar fi trecut de primul paragraf, cu toții ar fi aflat că expresia îi aparține marelui Baudelaire, că așa își alinta „faptele diverse”, cochetele poeme în proză. La cât de mult s-a scris, e imposibil pentru oricine să fie în stare să citească toate cărțile, dar școala Facebook i-a cam redus pe cititori la titluri și la fotografii. Ba unii poeți și prozatori au început să-și împodobească nu brazii de Crăciun, ci textele cu tot felul de hărți, fotografii, poze personale, cântecele, petece de mătase sau blană neapărat artificială, doar-doar s-or vinde. Literatura Facebook. Eco sau Echo? Chiar și ziariștii s-au lăsat amăgiți că titlurile poleite pot vinde știri de mâna a doua, iar like-urile ar fi o măsură a profesionalismului. Măcar filosofii să scape de blestemul margarinei.
La peste 50 de ani învăț pentru că vreau și nu pentru că trebuie. Îi sfătuiesc pe toți cei ce și-au dorit să studieze, dar viața le-a pus piedică, să facă o facultate la bătrânețe. Iacătă că amintesc și de lucruri bune care se întâmplă în Occident, deși pentru acelea nu se înghesuie mulți. Înțelepciunea trezește o formă elevată de umor. De exemplu, cât a fost la modă toleranța de gen s-au căutat dovezi pentru a demonstra că Shakespeare ar fi fost homosexual. S-a luat în considerare și răcoarea patului conjugal. S-a descoperit, însă, doar că fotografia pe care o atribuiam bardului e un fals. În concluzie: Shakespeare nu și-a făcut chip pictat. Dacă povestea s-ar fi oprit la „Mult zgomot pentru nimic” istoria literaturii ar fi putut răsufla ușurată. Chiar și lumea arabă i-a presărat bardului un pic de nisip pe tălpi. De la radio-șanțul facultăților de litere de orientare engleză ne-a parvenit însă știrea unui nou dosar aflat în cercetare, cum că Shakespeare ar fi fost de fapt femeie. Pe vremea bardului la școală se învăța în latină și în greaca veche. Shakespeare a citit probabil Odiseea în greacă. Și mie mi-a fost drag să citesc Shakespeare în engleză, să caut înțelesuri noi în texte și nu în viața lui privată, să mă bucur de calambururi, de obrăznicii ascunse și totuși la vedere, dar și de bilețelele furișate pe sub bancă, doar pentru ochii cititorului indisciplinat. Lui Shakespeare când i-a bătut realitatea la poartă a sărit din complezență și a inventat cuvinte și întrebări.
Cei care ați ajuns până la „To be or not to be” vă luptați deja cu nedumerirea a ce oi fi vrut să spun cu popa Vedeanu, cu Shakespeare și la ce folosesc sofisticatele bagatele? Explicația vine de la Samuel Beckett și al său „Sfârșit al jocului”. Beckett și-a asumat rolul de blasfemist, în timp ce T.S. Eliot a jucat magistral rolul de bigot adus nu de spate, ci de bătrânețe. Hamm nu mai are cum să vadă pentru că din ce a apucat să vadă odată, nu a păstrat nici măcar amintirea. Trecutul a fost aruncat la gunoi. Servitorul, placid și împăcat cu privitul pe fereastră, e singurul care știe că nu mai există așteptare. Arogantul Hamm nu face nici măcar efortul de a-și îndrepta gândurile către ideea de lumină. Din cer chiar și când cade câte un înger, oamenii cred că e găină. Ne spune nu un martor al lui Iehova, ci Garcia Marquez, martorul femeii păianjen.
L-am lăsat pe Baudelaire să aștepte în tăcere, nu pentru ipocrizia lui de a dedica flori răului, ci pentru ipocrizia contemporanilor mei care au început să mănânce flori și insecte, neintuind că de acolo le-ar putea veni scăparea, în timp ce din jivine și-au făcut animale de companie. De așteptat, l-a așteptat pe Rimbaud, un francez trăsnit care la 20 de ani a lăsat literatura și scrisul pentru a se duce să lupte pentru libertatea altora. Din volumul său, pe care l-aș traduce iLumânări, am ales una dintre „Vieți”:
„În mansarda în care m-au închis la doisprezece ani am învățat despre lume și mi-am imaginat comedia umană. În pivniță, profesoară mi-a fost istoria. La o nocturnă dintr-un oraș boreal am întâlnit toate nevestele pictorilor veacurilor. Într-un vechi pasaj mi-au fost predate științele exacte. Într-un palat magnific, chiar în mijlocul Orientului, mi-am dus misiunea la bun sfârșit și mi s-a permis să ies la pensie. Îmi clocotea sângele, dar mi-am făcut datoria. Nici măcar nu mai e nevoie să-mi aduc aminte. Chiar vă vorbesc de dincolo de mormânt, căci nu am altceva de făcut.”
Când vă mai bate realitatea la geam, nu închideți ochii, altfel veți sfârși ca prințul narcisist: și bestie, și Cain.
Ce frumos spun românii: „inimă de câine”, tocmai ei ai căror înaintași aveau drept steag un lup!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In rest nu am priceput mare lucru. Ramine ca la posta redactiei: don't give up your day job
Din păcate, nu a existat o schimbare radicală către o educație orientată spre economia de piață.
Motivul? De multe ori, guvernații au spus-o pe șleau: norma de catedră și aparatul supradimensionat al învățământului. Educația comunistă a funcționat ca o uzină educațională socialistă, cu sute de profesori și sute de ore de predare. O schimbare radicală ar însemna și o restructurare masivă. Așa că politicul a peticit cât s-a putut, împrumutând de aiurea ca să dea o spoială mămăligii românești comuniste.
Nu există nici măcar un plan care să reformeze educația socialistă, pe care o repetăm mecanic, ca o formă fără fond, doar ca să nu stricăm acele nenorocite de ore de catedră moștenite din comunism. Orice schimbare e de suprafață, prost gândită și prost făcută.