Și în supermarketurile englezești găsești „standard pentru est”: câți bani dai, atâta face

Foto: Guliver Getty Images

Nicăieri, pe unde m-au purtat anii, nu am mai întâlnit gustul caşului din zona Sucevei. Or şti oile care-i iarba fiarelor şi gospodarii vreun descântec.

Acasă: roşii mirosind insistent a verde, castraveţi cu amăreală pe buză, strânsă din cazna să crească şi tenta aceea înşelătoare de acru, care pişcă la limbă, a caşului. Un prieten mi-a povestit cum, oprind în Ardeal, în drum spre casă, i-a cerut omului de la pensiunea unde oprise să ia masa o bucată de slană făcută în casă, pâine coaptă pe vatră şi o răchie. Au venit pe fund de lemn, cu ceapa strângând din lacrimi, gata zdrobită. Deşi suferind şi avertizat împotriva grăsimilor, pregătit pentru colebil, ceaiuri de gălbenele şi o vizită la doctor, mare i-a fost mirarea când răul, ca o moarte anunţată, nu s-a mai sinchisit să apară. Nici caşul meu nu m-a aşteptat uscat de grijă, doar ca să se ia la harţă.

Detergentul nostru e mai „slab”

După o astfel de desfătare, mama strânsese farfuriile, mulţumită că ne plăcuse totul, dar am dat-o la o parte de la chiuvetă şi am lăsat-o bodogănind. Da, eram în concediu, dar mâinile ei aveau nevoie de odihnă mai mult ca mine. Şi mai trebuia să testez şi oja pe care mi-o cumpărasem, la fel de nocivă pentru unghii, indiferent de preţ. Din când în când însă, la fel de bună ca şi ciocolata, pentru suflet. Pentru o singură farfurie am avut nevoie de doză triplă de detergent de vase, faţă de ce foloseam acasă şi parcă tot aveam senzaţia că spălam cu apă chioară. Am crezut că mama, pensionară, l-a diluat ca să ţină mai mult. Nu. Aşa erau la vânzare. Diferenţa faţă de ce foloseam eu în UK era uluitoare. Mare parte din detergenţi sunt produşi aici, în România. Alte reţete? Poate. Pe când comuniştii încă agăţau bunăstarea poporului de industrializare, exista la Fălticeni o fabrică de detergenţi, una ale cărei noxe se spune că au ruinat şansele de a pleca la export a merelor din livezile, oarecum, renumite. Poate e doar o legendă. Poate că nu. Zilnic ne băteau la uşă vânzători de şampon şi săpun lichid la PET. Pe cine să dau vina? Cât mă gândesc au timp să mă dezamăgească şi şamponul, şi pasta de dinţi. Măcar la coafor se folosesc aceleaşi bidoane profesionale ca şi în Regat - mirosuri care salvează aparenţele, a doua zi mătreaţă.

M-am hotărât să fac un studiu de piaţă. Găsesc detergenţi de vase la fel de proşti şi pe piaţa engleză, în magazinele botezate „o liră”, pentru că, prepondent, acesta e preţul. Sau era. Între timp au început să mai crească preţurile şi pe acolo. Produsele sunt aduse din Europa de est, India sau Pakistan, dar am găsit şi englezeşti. Avem şi în UK astfel de glume pentru spălat vase, mai puţine, totuşi şi la un preţ foarte mic 60-70 bani (pennies), sub 1 liră.

Ce e mai bun în România

Mâncarea brută: carnea de pui, de miel şi de porc, brânza la calup, nu cea feliată, legumele şi fructele autohtone mi se par de o mai bună calitate în România. Au gust. Carnea de vită şi de curcan sunt mai uşor de gătit în Regat. Cumpărătorul român, deşi resemnat, este mult mai pretenţios. Câte mofturi fac românii la piaţă, englezii nu fac într-o viaţă. Ouăle englezeşti sunt tulburi, mai ieftine cele de la găini crescute în cuşti, dar suntem asiguraţi că nu şi nefericite. Oricum mi se pare o ipocrizie planetară să ducem găina la psihiatru în timp ce încă ne mor copii în braţe.

La începutul crizei care a zguduit toată Europa, de acum câţiva ani, au apărut pe rafturile supermarket-urilor englezeşti game de produse, din seria celor mai cumpărate, în variante mult mai ieftine, dar şi de o calitate mult inferioară. Probabil, ca şi la medicamente, se deschiseseră linii de fabricaţie pe continent. Abia de acolo îşi va arăta Brexitul colţii.

Analgezicele noastre, bomboane

Mi s-a întâmplat, de pildă, pe când eram la serviciu, să-l doară pe un coleg măseaua. I-am oferit două analgezice, pe care le păstrasem în geantă din vacanţa în România. Nu au avut niciun efect. În pauză şi-a cumpărat unele de pe raft şi a rezolvat problema. Cred că e o mare diferenţă şi la concentraţia medicamentelor. Colegii mei de atunci şi azi mă iau în râs, când ne întâlnim, de la „bombonelele” mele. 

Sarea în bucate, marea diferență

Marea diferenţă însă, care îmi sare la gât, adică îmi trimite pulsul direct în galop, e conţinutul de sare al produselor alimentare. În Marea Britanie au fost scoase de pe rafturi game întregi de produse, când s-a descoperit că depăşeau conţinutul, considerat admisibil, de sare. Acolo standardele se ajustează la fiecare câţiva ani. Faţă de UK în România se vinde fără probleme, în orice, saramură. Chiar dacă nu pare, cineva în UK stă tot timpul cu ochii pe mâncare. Ironia e că România e singura ţară prin care m-am nimerit prin Europa, care vinde pâine fără sare, în timp ce în celelate produse se toarnă cu găleata. Pentru cineva ca mine, care nu adaugă sare în mâncare, diferenţa e ca distanţa până la Marte. Aproape la fel de multă sare găsesc şi în produsele germane, vândute după părerea mea aproape la fel în UK şi în România, căci avem în comun Lidl. Dacă există diferenţe, ele sunt prea fine şi eu ca şi consumator needucat ce sunt, nu le-am sesizat. În Germania însă, unde nemţii joacă pe teren propriu unele sunt sesizabile. Şi eu nu am avut acces decât la produsele din restaurantele şi magazinele aflate în vecinătatea autostrăzilor.

Standardul prețurilor mici

În UK calitatea mâncării o raportăm la cei de la Marks and Spencer (M & S). Acolo calitatea costă, dar face toţi banii. Dar câţi îşi permit? În ultimii anii volumul vânzărilor germanilor de la Aldi şi Lidl, deşi în oraşul în care locuiesc Lidl a fost cumpărat de americanii de la Asda, au crescut considerabil. Preţurile sunt mai mici, multe produse fiind importate de pe continent: Germania, Italia, Spania, dar completează şi cu produse de la fermieri autohtoni. După cum am mai spus, la cărnuri şi brânzeturi nu am sesizat vreo mare diferenţă, dar fructele şi legumele mucegăiesc abundent dacă le ţii la frigider sau îşi umplu faţa de nişte pete negre, ca un cancer, dacă nu. Sunt de preferat cele un pic mai scumpe, de la supermarket-uri tradiţionaliste ca Morrisons şi Sainsbury. Tesco, deşi domină încă piaţa, a pierdut din calitatea produselor, dar şi în prezentare. De Tesco mă leagă şi o experienţă nefericită, în Europa de est. Veneam spre România şi am oprit la ultimul Tesco din drum, în Ungaria, să cumpărăm nişte whiskey scoţian, single malt, pentru o petrecere. Nu calitatea era problema, ci faptul că nu cunoşteam jumătate din sortimente. Raportul preţ –calitate era însă unul bun. Serviciile însă, revoltătoare. Pentru că doream să cumpărăm mai mult de 12 sticle, le-am cerut în cutie de carton. Nu le mai aveau, le aruncaseră la gunoi. Nu ne-au oferit nimic la schimb, nici măcar o sacoşă. A trebuit să interpelăm 3 persoane, care vorbeau continuu la telefonul mobil cu alţi angajaţi şi dipăreau în depozit, fără să se mai întoarcă. Cei care pregătesc personalul pentru supermarket-urile din Anglia ar fi făcut infarct.

În concluzie,

Calitatea produselor alimentare, în orice ţară, e cea pe care consumatorii o acceptă. Dacă accepţi mâncare proastă pentru că e ieftină, nu te poţi aştepta la altceva. Problemele încep când plăteşti mai mult decât face, ar trebui să-ţi dai seama că pe acea diferenţă se bazează ofertele care ţi se fac în magazine. Exclud posibilitatea că aici s-ar face bani care să susţină şi ofertele celor care vând mai mult, din vest. Ar fi crud şi regretabil. Diferenţele cele mai mari mi se par totuşi la cele fabricate sub numele unor giganţi, într-o ţară ca a noastră. Probabil că se alege pe fiecare filială, calitatea care e acceptată în ţara respectivă. Aşa că vina mi se pare cam a tuturor. A celor ce încearcă, dar şi a celor ce se complac. Mai sunt şi diferenţe de mentalitate. Englezii, de exemplu, preferă margarina, pentru protejarea vaselor de sânge li se recomandă mult mai sprintena grăsime vegetală decât lipicioasa grăsime animală. În România însă, margarina e bau-bau, deşi se consumă mezeluri cu supradoză de apă şi sare, cât să faci şi o inimă sănătoasă să urle. Consumatorii ar trebui să ceară mai multă calitate şi mai ales grijă, dar şi preţuri omenoase, în acelaşi timp. În final o bătălie grea, supermarket-urile sunt Darth Vader şi încă nu ne-au arătat certificatul de naştere.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp