Nu sunt trist că a plecat Simona – totul, oricât de frumos ar fi, se sfârșește într-o zi. Și Simona Halep are adevărul și dreptul să spună că se simte împlinită după o viață în tenisul mare.
Simo n-a pomenit nimic despre suspendarea mai mult sau mai puțin nedreaptă pe care a îndurat-o aproape doi ani și pentru care își are partea ei de greșeală, dar nu de necinste. N-a spus că asta i-a afectat performanța și o obligă să se retragă.
Pentru că acest moment ar fi venit și dacă Simona ar fi continuat să joace. Așa cum a mărturisit, nici corpul, nici psihicul ei n-o mai duc, în bătălia crâncenă pentru vârf.
Tenisul Simonei a fost de mare consum, fizic și mental. L-aș asemăna cu cel al unui monstru sacru care a părăsit terenul cu câteva luni în urmă: Nadal. Ca și Rafa, Simona a jucat în ultimii ani cu dinții strânși din pricina suferințelor – genunchiul care ar fi trebuit operat acum o chinuie de mult; este prețul reverului ei, care de atâtea ori ne-a fermecat.
Nici nu vreau să mă gândesc câte talente am văzut de-a lungul anilor răsărind și stingându-se repede în tenisul românesc. Fără munca și dârzenia excepționale, talentul cu care Simona a venit de acasă nu ar fi fost de ajuns ca s-o ducă atât de sus cum nici nu mai visam pentru tenisul nostru de la Ilie Năstase încoace. Ca și Ilie, ea a pășit dincolo de tenis, într-o poveste spusă întregii lumi. A născut o mare amintire pentru omenire.
Simona Halep a fost un miracol românesc – nu un produs românesc al unei școli gândite și clădite de stat. De aceea, totuși, sunt trist. După Nadal, fără pauză, Spania îl dăruiește tenisului pe Alcaraz. După Simona, nu se zărește, pentru cine știe câtă vreme, nicio altă Simona Halep.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
