Bacsinszky-Halep, un meci greu de privit.
De la prima minge, Simona a fost într-o stare numită, în jargon, „în reluare”. Nu știu exact de ce, din cauza căldurii și umezelii de la Miami sau a unei stări fizice și psihice proaste, a făcut un număr impresionant de greșeli, nu numai neforțate, dar și pasive, cvasistatice.
Umerii căzuți, picioare „grele”, privire ștearsă. După un prim set confuz, câștigat mai degrabă pe greșelile cu dreapta uneori penibile ale Timeei Bacsinszky, eram mai îngrijorat decât dacă l-ar fi pierdut. Așa cum mă temeam, jocul ei s-a degradat de la ghem la ghem, fără să văd vreo încercare de a-și aduna mintea și corpul.
Simona arăta ca un soldat care a primit o veste foarte rea de acasă chiar înainte de bătălie și nu-i mai pasă dacă moare sau trăiește.
Ultima intervenție a lui Darren la bancă a fost de-a dreptul tristă: nici măcar el nu putea să-i dea Simonei determinare și vlagă.
Păcat, pentru că era un meci de câștigat în mod normal.
Frumos gestul elvețiencei Timea de la final: a spus că e originară din Satu Mare și a mulțumit în românește românilor, ca să ne mai îndulcească amarul.
