Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De doi ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu! La doi ani de Republica, îți mulțumim că ne ești alături!

Sinistrul Educației. Frământata istorie a manualului „unic” de la Ion Creangă la Liviu Pop

Istoria manualelor

Întorcându-ne în timp aproape 100 de ani, descoperim în Buletinul Oficial al Ministerului Cultelor și Instrucțiunei Publice din 1896 (anul III, vol. 5, nr. 62, 1 martie 1896), o listă întreagă de auxiliare școlare, toate fiind publicate de Librăria Socecu & Comp București, aceeași care publică și buletinul oficial al ministerului. Multe sunt elaborate de institutori sau profesori. 

Este interesant de menționat că Editura Socecu & Comp reprezintă una dintre cele mai importante întreprinderi tipografice private în ultima jumătate a secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX (1859-1948). Relația dintre Academia Română și Editura Socecu era atât de strânsă, încât editura funcționa aproape ca un reprezentant oficial al acesteia. O listă impresionantă de publicații școlare, dar și literare, tipărite de editura Socecu, poate fi citită aici

În epocă, manualele școlare se decideau în urma unor concursuri anuale, fiind permisă circulația acestora în paralel. Manualele valoroase puteau fi chiar premiate, astfel încât autorii capabili să fie stimulați. Unul dintre cele mai populare abecedare din epocă, reeditat de 23 de ori în cadrul Tipografiei H. Goldner din Iași, ajuns la un număr de jumătate de milion de exemplare, intitulat Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară, dar cunoscut și ca Abecedarul lui Ion Creangă (deși a fost realizat în colaborare), i-a adus autorului principal venituri substanțiale, permițându-i achiziționarea unei case și asigurarea un stil de viață „fără a se umili tagmei preoțești”. Creativitatea didactică reprezenta o carte de vizită și o cale spre o viață prosperă. Manualele se actualizau permanent.

Perioada dictaturii carliste este marcată de aventurile monarhului pedagog. În încercarea de combatere a creșterii în influență a Gărzii de Fier asupra tineretului, dar mai ales pentru a-și impune cultul personalității în fața tinerilor țării, Carol al II-lea înființează, în 1938, Organizația Straja Țării, în care prezența copiilor și tinerilor era obligatorie. 

Manualele școlare, unice, adevărate instrumente de propagandă, și toate documentele școlare (inclusiv carnetele de note), consacră simbolurile vieții străjerești. În anul 1940, odată cu înlăturarea regelui Carol al II-lea de la putere, organizația este desființată. Printr-o circulară emisă de Ministerul Educației Naționale, Cultelor și artelor, în septembrie 1940, li se cerea învățătorilor să realizeze modificări/editări ale manualelor școlare aflate în școli, pentru eliminarea referințelor la simbolurile străjerești. La nivel național, folosind „foarfece mari”, învățătorii au tăiat pagini întregi din manuale, au înlocuit cuvinte, au acoperit pagini sau paragrafe, ascunzând o realitate pe care istoria nu o mai putea încăpea.

 


Manualul unic ar fi trebuit să își dovedească limitele. Dictatura, de asemenea. Din păcate, în deceniile următoare istoria se repetă fidel.

În perioada regimului comunist, elevii aveau acces doar la manuale școlare unice. În general, nu existau auxiliare școlare. Culegerile reprezentau excepții. Manualele școlare aveau autori identificabili și edițiile se actualizau preluând conținuturi semnificative din edițiile anterioare. Manualele reprezentau și materiale de propagandă politică.

După revoluția din 1989, renunțarea la manualul unic a reprezentat una dintre cele mai semnificative reforme care s-au petrecut cu adevărat în viața școlii. În lipsa unei agende propagandistice, libertatea creației pedagogice a permis afirmarea unei generații noi de autori de manuale. Condițiile de finanțare, alegerea manualelor cele mai ieftine, evaluarea superficială din partea comisiilor Ministerului Educației, dar și lipsa actualizărilor sau actualizările tardive, au permis ca în spațiul public să se vehiculeze diverse mesaje critice la adresa manualelor alternative.

Povestea auxiliarelor reîncepe, după o jumătate de secol de austeritate în domeniul creației pedagogice, la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut (anii 94-97). Inspectorii școlari (de la nivelul ministerului sau inspectoratelor scolare) au fost primii agenți de promovare și comercializare a auxiliarelor școlare în România. Multe dintre acestea îi aveau ca autori. Rețelele profesionale pe care le controlau garantau o piață sigură. Consfătuirile și cercurile pedagogice au devenit evenimentele de promovare a ofertei de materiale auxiliare și de comercializare. Inspectorul școlar a reprezentat mult timp principalul agent comercial al acestei piețe. Începând cu primii ani ai secolului XXI, afacerile s-au multiplicat, s-au format și selectat noi și noi autori, numărul și tipul auxiliarelor s-a diversificat. Calitatea de autor a fost recompensată în cadrul concursurilor de acordare a salariilor de merit și a gradației de merit, fiind din ce în ce mai căutată. Piețele, însă, și-au păstrat în mare parte caracterul de monopol. Autorii asigurând cohorte întregi de beneficiari. În timp, manualele, alternative de data aceasta, s-au subțiat semnificativ, inclusiv din cauza licitațiilor câștigate cu prețul cel mai mic, impunând achiziționarea auxiliarelor care le însoțeau. Editurile și-au diversificat strategiile, țintind direct învățătorii și profesorii, iar comisioanele pentru vânzarea en-gros revenind acestora. 

Simbioza dintre autori, în special profesori, și edituri, a generat efecte deopotriva pozitive și negative.

Intre efectele pozitive, aș nota:

- diversificarea competențelor profesionale ale profesorilor;

- creșterea stimei de sine și a recunoașterii sociale a profesiei (profesorii care publică auxiliare sunt văzuți bine în comunitatea profesională, dar și în societate);

- rotunjirea veniturilor profesorilor, fără compromisuri (nivelul redus al salariilor din sistemul public a favorizat cultura surselor de venit suplimentare, iar publicarea de materiale didactice a reprezentat o activitate onorabilă);

- creșterea investițiilor părinților în resursele educaționale (nu putem nega că la nivelul investițiilor în resurse educaționale, societatea românească nu stă prea grozav; existența unei piețe de carte școlară nefiind, în sine, un lucru rău);

- consacrarea rolului profesorului de evaluator de auxiliare și manuale alternative, pentru a oferi propriilor elevi cele mai utile resurse în învățare;

- operaționalizarea conceptului de centrare pe elev, prin respectarea individualității elevilor, profesorul recomandând acele auxiliare care răspund necesităților și resurselor personale ale elevilor;

- asigurarea pregătirii de performanță a elevilor, valorificând oferta variată de auxiliare școlare, de pe piață.

Între efectele negative, aș identifica, fără a sugera însă că aceste practici sunt generalizate:

- alegerea auxiliarelor pe alte criterii decât cele care țin de utilitate, vorbesc despre rețelele de influență coordonate de la nivelul inspectoratelor școlare sau ministerului, dar și despre garanția celor mai mari beneficii materiale, comisioane etc.;

- aglomerarea vieții psihice a elevilor cu sarcini de lucru impuse de necesitatea parcurgerii/completării multelor auxiliare achiziționate forțat;

- lipsa de transparență în alegerea auxiliarelor școlare și intermedierea de către profesori a achiziției auxiliarelor școlare, în lipsa existenței unor proceduri la nivelul unităților școlare;

- subminarea rolului manualului școlar, ca instrument consacrat în învățare, cu complicitatea Ministerului Educației și a editurilor;

- achiziționarea la prețuri modice, evaluarea superficială a propunerilor de manuale și lipsa unor proceduri de actualizare a acestora.

După cum se poate observa, aspectele negative care au influențat piața auxiliarelor și manualelor alternative țin mai curând de limite manageriale ale Ministerului Educației, care fie nu a vrut, fie nu a știut cum să reglementeze procedurile de achiziție, astfel încât elevii să primească maximum de calitate cu minimum de costuri. Îi sunt imputabile, în egală măsură, rețelele de influență construite de inspectorii școlari, dar și lipsa precedurilor în alegerea și utilizarea la clasă a auxiliarelor școlare. Evaluările superficiale ale manualelor și lipsa actualizării acestora au permis formularea de critici la nivel public. În acest caz, tot ministerul ar fi trebuit să ofere soluții pentru corectarea erorilor. Lipsa responsabilizării Agenției Române pentru Asigurarea Calității în Învățământul Preuniversitar, în vederea analizei impactului auxiliarelor și manualelor alternative asupra calității educației din școli, ar putea reprezenta un alt element care a determinat situația prezentă. În acest context, tendința Ministerului Educației de a învinovăți corpul profesoral, profesorii autori, dar mai ales editurile private pentru propriile sale limite și nereușite reprezintă o dovadă în plus de iresponsabilitate (una la care excelează).

Declarațiile recente ale celui mai contestat ministru al educației, profesor și sindicalist politician, Pop Liviu Mihail, dar și acțiunile ministerului de sub conducerea sa, tind să nască o serie de întrebări justificate.

1. În ce măsură sunt legitime demersurile privind renunțarea la manualele alternative și la piața liberă, în domeniul manualelor și auxiliare școlare, câtă vreme nici programul electoral cu care partidul său a câștigat alegerile, nici programul guvernamental propus la momentul votării cabinetului, nu menționează măcar o dată problema manualelor școlare și auxiliarelor, sau vreo strategie în legătură cu ele.

2. În ce măsură decizia de anulare a avizelor acordate auxiliarelor școlare în anii anteriori (vezi Auxiliare didactice avizate de către MEN în perioada 2013 - 2014), de același minister, nu reprezintă măsuri arbitrare, iresponsabile, menite a submina credibilitatea acestei instituții și profesionismul angajaților sistemului public de educație?

3. În ce măsură invocarea unei așa numite „caracatițe cu tentacule până în minister”, nu reprezintă un exercițiu de ipocrizie, câtă vreme cariera domnului Pop a fost suficient de vizibilă și de dinamică (a fost secretar general al unei federații sindicale din educație, a fost vicepreședinte al Colegiului Central de Disciplină la nivelul MECTS, a fost chiar ministru interimar al Educației), iar tema auxiliarelor și a manualelor școlare nu am cunoștință că s-ar fi regăsit vreodată pe agenda domniei sale. Cu atât mai mult rolul de vicepreședinte al Colegiului Central de Disciplină la nivelul MECTS, timp de 4 ani, l-ar fi îndreptățit, poate, să se exprime mai devreme în legătură cu tentaculele unei eventuale caracatițe.

4. În ce măsură valoarea aproximativă a pieței auxiliarelor școlare (80, 100, 130 de milioane de euro), vehiculată în mod repetat, în public, de către ministrul Pop, ar putea reprezenta adevărata miză a deciziilor și campaniei publice anticoncurențiale din această perioadă? Mă întreb care ar fi comisionul, „pe persoană fizică” sau pentru partid, dacă toată această piață ar contribui pentru a-și reprimi autorizațiile. Avem vreo garanție că ministrul este bine intenționat, câtă vreme acționează arbitrar (anulează autorizații deja acordate, impune pe agenda publică tema falsă a validității manualului unic și a editurii unice, nu respectă programul de guvernare, amenință cadrele didactice etc.)?

5. În ce măsură se poate susține temeinic expertiza profesională și competența a unui ministru care manifestă nostalgii pentru manualul unic și care nu înțelege utilitatea manualelor alternative și auxiliarelor didactice în contextul unei piețe libere, a unei societăți democratice, în condițiile centrării învățământului pe elev, nu pe profesor, pe competențe, nu pe cunoștințe, pe alegeri libere, nu pe exerciții de planificare de la centru, pe recunoașterea valorii individualității umane, nu pe o perspectivă care anihilează și nivelează personalitatea umană?

6. În condițiile în care serviciile oferite de companiile de stat sunt scumpe, de slabă calitate și greu vandabile, în condițiile în care majoritatea companiilor de stat înregistrează pierderi uriașe, managementul fiindu-le politizat și deprofesionalizat, în condițiile în care salariile în companiile publice sunt nealiniate performanței economice, iar angajarea personalului este alterată de interese politice și de familie, ce garanții există că o editură unică, de stat, ar putea furniza ministerului produse de calitate superioară celor furnizate, în regim concurențial, de editurile private? Edituri private care au angajați plătiți, de regulă, cu salarii mai mici decât la stat. Edituri private care supraviețuiesc pe piață în condiții concurențiale, nu de monopol. Edituri private care își câștigă licitațiile, paradoxal, cu cele mai mici prețuri.

7. În condițiile în care ministerul educației afirmă că ar exista edituri care falsifică avizele, există vreo posibilitate ca demersurile juridice să fie îndreptate strict împotriva acestor forme de abuz și aceste fapte să nu devină justificări pentru decizii aberante (ex. editură unică, manuale unice)?

Mă întorc cu gândul către învățătorii anului 1940, cei care tăiau cu foarfece mari paginile manualelor școlare, într-un efort de a șterge aberațiile unui dictator dintr-o istorie recentă. Mă întorc cu gândul la euforia libertății, după revoluția din 1989, la bucuria ruperii portretului dictatorului din manualele școlare.

Sper ca niciodată faptele de azi să nu devină motive de batjocură pentru ziua de mâine, iar ministrului educației să nu i se permită să devină sinistrul educației, oricâtă ambiție și stăruință pare că depune pentru atingerea acestui scop. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Anon check icon
    De acord. Intrebarea 6 in mod special mi se pare foarte buna.
    • Like 0

Îți recomandăm

Diabet

În România, 1.785.300 de persoane milioane de adulți cu vârste între 20 și 79 de ani au diabet, în fiecare an 19.000 de oameni sunt uciși de această afecțiune. Sunt cifrele seci din spatele unui suferințe care afectează viețile a 1 din 10 adulți români și, totodată, viețile familiilor acestora, în contextul în care la nivel mondial 1 din 11 oameni suferă de diabet. (Foto: Guliver Getty Images)

Citește mai mult

Om de afaceri

Să începi și să crești o afacere în România este astăzi un act de curaj sau, poate, de nebunie. Ar fi mult mai simplu să stai, sau să te angajezi la stat, sau să fugi mâncând pământul, îngroșând rândurile celor patru milioane de refugiați economici din România.

Citește mai mult

Copil cu steag

Marea majoritate a celor care au fost complici sau au participat la represiunea participanților la Revoluția din 1989 au ocupat imediat după '90 funcții importante în servicii și structuri ale statului, astfel încât interesul lor ca aceste detalii să nu fie descoperite a fost absolut vital, susține istoricul Mădălin Hodor, cercetător CNSAS, într-un interviu acordat Republica.ro. (Foto Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

formulare

În forma publicată în Monitorul Oficial, persoanele fizice ce obțin venituri din activități independente, profesii liberale, PFA, drepturi de proprietate intelectuală nu mai sunt scutite de plata contribuțiilor la CAS și CASS dacă au și venituri din salarii, deși în Nota de fundamentare a ordonanței de urgență erau scutite. (Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult