Spune-mi de cine te-au făcut să te temi şi-ţi spun cu cine votezi

foto Profimedia

În perioada Republicii, teama cea mare a patricienilor Romei era întoarcerea la regalitate, o situaţie oribilă în care voinţa unui singur om putea aduce viaţa sau moartea printre supuşii săi. Aşa că, în anul 458 î. Chr. când triburile aequilor încercuiseră armata consulilor şi oraşul era pe cale să cadă în mâinile duşmanilor, senatorii au dezbătut îndelung dacă să i se acorde lui Lucius Quinctius Cincinnatus puterile absolute ale dictatorului. Până la urmă, pericolul mortal a fost mai puternic şi o solie s-a prezentat la villae fostului consul retras din viaţa politică să-şi muncească pământurile. Se spune că a lăsat din mână plugul, a îmbrăcat haina militară, a organizat armata în două săptămâni şi, pe urmă, a înfrânt tribul duşman. A refuzat onorurile binemeritate fiindcă la fermă aveau nevoie de priceperea lui şi muncile câmpului nu suportau amânare.

Nouăsprezece ani mai târziu, Roma nu mai era ameninţată din exterior, ci de un patrician putred de bogat, Spurius Maelius, care organizase o lovitură de stat pentru a se putea înscăuna ca rege. Sau, cel puţin, asta era varianta oficială. Senatorii au stat iarăşi pe gânduri dacă să dea întreaga putere unui singur om, dar, până la urmă, în faţa ameninţării dispariţiei Republicii, i-au încredinţat iarăşi lui Cincinnatus magistratura de dictator. Bătrânul şi-a lăsat din nou pământul şi a venit la chemarea datoriei. I-a înfrânt pe mercenarii lui Maelius, a reinstaurat ordinea în cetate şi, modest, a renunţat imediat la putere, reîntorcându-se la viaţa sa obişnuită.

Două milenii mai târziu, un grup de ofiţeri americani, veterani ai Războiului de independenţă, însufleţiţi de valorile morale ale Romei antice şi purtând acelaşi dezgust pentru voinţa autoritară a monarhilor, au denumit un oraş cu numele bătrânului roman pe care îl vedeau drept model de modestie militară şi virtute republicană: Cincinnati.

Gândiţi-vă câţi dintre liderii actuali ai lumii ar abandona puterea absolută lăsând să triumfe virtutea şi Constituţia?

Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece: în vremea lui Cincinattus, Roma nu era o democraţie precum Atena, ci o republică aristocratică. Puterea era în mâinile Senatului, format din familiile bogate, cetăţenii obişnuiţi având puţin de-a face cu puterea politică. Totuşi, era o diferenţă mare între această organizare şi regalitatea de ale cărei abuzuri, crime şi imoralitate se temeau romanii.

Un sistem politic, fie că este vorba de o democraţie, fie de o republică aristocratică precum în Roma antică, preferabilă, pentru cetăţenii săi, regalităţii anterioare, funcţionează atâta vreme cât societatea are încă vie memoria răului anterior, memoria abuzurilor şi suferinţei încercate atunci când în ţară era rău.

Consultanţii politici moderni ştiu că duşmanul şi teama pe care acesta o inspiră cetăţenilor este cel mai mai puternic argument electoral. Aproape orice mare victorie din alegeri este construită pe existenţa unui adversar redutabil, monstruos, dacă se poate. Mobilizarea electoratului funcţionează şi cu promisiuni sau cu imaginea unui viitor idilic, însă, cel mai eficace imbold îl dă răul acela care ameninţă viaţa noastră liniştită, plăcerile cotidiene şi planurile noastre. Oricât încercăm să ieşim din cutia care ne limitează deciziile şi care ne ţine captivi fricilor noastre, fiziologia creierului şi, la nivel social, existenţa unei majorităţi prea puţin lucide sau raţionale ne fac să reacţionăm imediat şi decisiv când avem de ales între ceea ce avem şi teama unui viitor sumbru, dominat de duşmanul nostru principal.

A fost analizată şi dezbătută pe larg “prestaţia” consultanţilor Finkelstein şi Birnbaum la crearea duşmanilor necesari accederii şi menţinerii la putere a lui Viktor Orban şi Fidesz. Trebuie doar să mapezi temerile colective ale unei naţiuni şi pe urmă să-i livrezi un story credibil, chiar dacă fără legătură cu realitatea. Poveştile astea de speriat adulţii trebuie să conţină neapărat câteva personaje care să-i înspăimânte într-atât încât să-i arunce în braţele autoritaristului salvator. Citiţi celebrul eseu al lui Umberto Eco, Cum ne construim duşmanul; ar trebui să fie un must-read pentru oricine pasionat de talk-show-uri politice.

Pentru a fi sinceri cu noi înşine, probabil că nici succesele lui Klaus Iohannis nu ar fi fost posibile fără demonizarea adversarilor, Victor Ponta şi Viorica Dăncilă. Adevărat că, în cazul lor, nici nu a fost prea greu. Nici în 2014, nici în 2019, fostul primar al Sibiului nu a fost votat pentru calităţile sale, ci pentru teama pe care consultanţii său au reuşit să ne-o stârnească faţă de ceea ce ar fi reprezentat o Românie ajunsă pe mâna unui mitoman, prieten al Chinei şi Rusiei, fiul doctrinar al lui Adrian Năstase. La fel ca în cazul patricienilor din vremea lui Cincinnatus, teama de Victor era justificată: partea proastă a fost că adversarul lui s-a dovedit croit după exact acelaşi calapod. Dar să nu ne judecăm prea aspru: au mai greşit şi patricienii romani când le-au acordat puteri nelimitate altora şi s-au trezit sub dictatură.

“Politica duşmanului” sau “teoria inamicului comun”, chiar dacă sunt concepte din ştiinţe diferite, pot ajuta democraţia sau o pot îngropa pentru totdeauna. Depinde în ce scop este folosită. Când uităm cât rău ne face dictatura, ne-am obişnuit ca libertăţile individuale şi bunăstarea să fie de la sine înţelese, cum se întâmplă de vreun deceniu încoace, nu strică să ni se amintească asta de liderii noştri. Când aceştia sunt ocupaţi prea mult cu drepturile minorităţilor, teme secundare ori nu inspiră un ţel comun mai important decât bunăstarea plictisită, se vor găsi populişti dornici să pună mâna pe putere să potenţeze temerile noastre atavice şi vor construi duşmani imaginari convingători care să ne unească pentru a le aduce cadou puterea: miliardari evrei care vor să ne transforme în sclavi, Big Pharma, antifa şi gay-ii care erodează fundamentele creştine ale naţiei, corporaţiile străine care ne fură apa din Bicaz sau cernoziomul Dobrogei.

Dacă americanii puteau fi uşor amăgiţi după două veacuri şi jumătate de libertate fluturându-le ameninţarea imigranţilor şi antichriştilor, e surprinzător cum câţiva ani de ştergere a trecutului nostru recent, idealizarea unui trecut fabulos inexistent şi discursuri despre ameninţarea adusă de străinii fără Dumnezeu, hrăpăreţi şi perverşi au reuşit să ne schimbe nouă percepţia asupra realităţii şi să ne mistifice amintirile cumpliţilor ani cu Ceauşescu şi gaşca lui Iliescu.

Când frica de a pierde libertatea şi de-a ajunge la bunul-plac al unui tiran este înlocuită de alte temeri şi duşmani inventaţi, democraţia moare. Aşa s-a întâmplat mereu de-a lungul istoriei. Iar acum, aproape peste tot, ea respire tot mai greu. Doar că, noi, ca indivizi, nu avem niciodată perspectivă istorică, degeaba îi tot invocăm exemplele, suntem captivi momentului, de aici şi expresia “nimeni nu învaţă nimic din istorie”.

foto Profimedia

Dacă aţi citit până aici, merită să ştiţi că Lucius Quinctius Cincinnatus nu a luptat pentru democraţie, pentru drepturile plebeilor Romei sau justiţie socială, asta au făcut fraţii Gracchus. Din contră, a luptat pentru păstrarea puterii patricienilor. Iată că nu doar duşmanii, ci şi eroii nu sunt întotdeauna pe de-a-ntregul ceea ce par a fi.    

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp