Stimate cetăţean al României, iată cât de „speciale” sunt salariile și pensiile noastre, ale militarilor

Foto: Șeful Statului Major General, general Nicolae Ciucă, participă la festivitatea de absolvire a promoţiei 120 „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz - 100” a facultăţilor de comandă şi stat major şi de securitate şi apărare şi a seriei a XXVIII-a a Colegiului Naţional de Apărare din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare 'Carol I', în București, vineri 21 iulie 2017. (Inquam Photos/ George Călin)

Numele meu este Mihnea Rudoiu, am absolvit Liceul Militar de Marină din Constanţa şi Academia Tehnică Militară din Bucureşti, sunt ofiţer şi, dacă eşti de acord, vreau să îţi vorbesc, atât cât mă pricep, despre aceste pensii „speciale” ale militarilor, ale celor care au lucrat în armată şi care au jurat să te apere pe tine, locuitor al acestei ţări, ori de câte ori va fi nevoie.

Ştiu, câţiva cititori ai acestui text, chiar în acest moment, au început deja să pufăie sarcastic, amintindu-şi fie de vecinul de bloc, angajat al M.Ap.N., care nu prea seamănă cu militarul profesionist din filmele americane, fie de glumiţele postate pe site-ul Times New Roman, referitoare la tehnica de înzestrare a armatei.

Cu toate astea, te înşeli. Te înşeli, pentru că Armata României, aşa cum e ea acum, şi aşa cum a fost în trecut, a făcut şi va face tot ce îi stă în putinţă spre a nu te dezamăgi pe tine, cetăţean al acestei ţări. Cu toate lipsurile şi dificultăţile cu care s-a confruntat şi se confruntă.

Nu vreau să îţi ţin prelegeri pioase despre trecut sau să îţi aştern fraze melodramatice din recuzita patriotismului de mucava, dar Armata, întotdeauna, când a venit momentul, a fost acolo pentru a te apăra pe tine. A suferit şi înfrângeri, însă chiar şi atunci când strămoşii tăi au murit, aparent, fără niciun folos, ei şi-au dat viaţa tot pentru România. 

Ştii de ce? Pentru că asta e datoria lui, a militarului, să te apere pe tine.

Nu te îndoi o clipă de acest lucru!

Şi nu-ţi imagina că Armata de pe timpul generalilor Prezan şi Averescu era mai înzestrată decât este acum – dimpotrivă, azi stăm mai bine! – sau că nu avea, în compunere, pe militarul „burtos” şi „guşat” pe care îl ai tu acum vecin de bloc şi pe care îl tot menţionezi pe facebook! Moş Teacă al lui Bacalbaşa, Švejkul nostru mioritic, trăieşte pe meleagurile dâmboviţene de mult timp şi, da, mai există şi acum. Va exista şi peste o sută de ani, te asigur. Îl avem noi în armată, ai şi tu „omologul” lui în viaţa civilă. Şmecheraş, cam prostovan, dar plin de el, parcă şi niţel agramat, deşi are CV-ul „garnisit” cu un puhoi de cursuri, veşnic nemulţumit, deşi e un profitor de primă mână al hibelor instituţionale, tupeist, alunecos, atotştiutor, gata să facă orice să se ajungă... da, există, îl cunoşti tu, îl cunosc eu, e peste tot, e unul din produsele autentice ale societăţii româneşti şi, îngăduie-mi o predicţie proprie, ca el vor fi şi mai mulţi în viitor, indivizi superficiali, cârcotaşi, gargaragii, de o aroganţă cruntă în ignoranţa etalată, lovind în oricine pentru a le fi bine şi invocând toate legile şi subterfugiile când vor fi prinşi la ananghie.

E plin patrimoniul literaţilor de asemenea specimene! E plină ochi şi viaţa noastră de zi cu zi!

Să nu crezi că noi, militarii, nu îi ştim sau că nu îi detestăm! Oho, şi încă cum!

Dar să revenim la pensiile „speciale” ale militarilor. Hai, recunoaşte că acest cuvânt – „special” – te deranjează! Este, de departe, în contextul actual, cel mai în măsură să creeze confuzie. Pentru că orice e „special” e diferit de restul şi naşte suspiciuni. Şi sunt de acord. Spre exemplu, mama şi tatăl meu au fost cadre didactice şi primesc acum pensii foarte mici. După 40 de ani de muncă. Pensii mult mai mici decât ale militarilor. Nu-i aşa, ei de ce nu ar merita să aibă pensii „speciale” ca ale acestora?

Înainte, însă, vreau să îţi spun ceva: din promoţia 2001 a Academiei Tehnice Militare, specialitatea transmisiuni, din care fac parte, mai bine de jumătate din cei 12 sublocotenenţi-ingineri au plecat la nici doi ani de la absolvire, în frunte cu şeful de promoţie. De ce crezi că au plecat, dacă îi aşteptau pensiile astea dodoloaţe la finalul carierei? Mai ales că, părăsind armata înainte de expirarea contractului, suportau inclusiv costurile şcolarizării, cu care, la o adică, puteau plăti avansul la o garsonieră. Totuşi, ei au preferat să părăsească sistemul militar. De ce unul a preferat să plece la IBM, altul să lucreze în Germania, pentru Agenţia Spaţială Europeană, altul să fie profesor la o Universitate din Franţa, iar alţii să plece la companii de profil civile sau chiar să îşi deschidă propria companie? De ce, dacă se trăia aşa bine în armată şi îi aşteptau pensiile astea fabuloase? De ce, în condiţiile în care mulţi, asemenea mie, urmaseră licee militare şi visau să iasă la pensie din armată, pentru că asta îşi doriseră dintotdeauna, să fie militari de carieră?

Şi acum, stimate cetăţean al României, să îţi răspund, pe îndelete, la întrebare: în primul rând, aceste aşa-zise pensii speciale nu sunt de ieri, de azi, ele au existat încă de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, el însuşi colonel în armata moldovenească. Şi ştii cine le-a consfinţit printr-o nouă lege? Nimeni altul decât principele Carol, viitorul rege Carol I al României, care, la fel, dobândise gradul de căpitan în armata prusacă.

Şi nu doar atât: legile date de Cuza şi Carol I nu erau un caz izolat, expresia unei benevolenţe ciudate pe care conducătorii unui stat balcanic în curs de modernizare au decis să o manifeste unilateral şi inexplicabil faţă de militari, dimpotrivă, asemenea pensii „speciale” existau peste tot în armatele europene moderne şi reprezentau respectul societăţii pentru cei capabili a face dovada sacrificiului suprem. Cuza, de altfel, s-a inspirat din legislaţia franceză în elaborarea legii pensiilor pentru militarii din Principatele Române.

Inclusiv în zilele noastre, ţările Uniunii Europene şi ţările NATO au rezervat armatelor naţionale un sistem de pensii „speciale” asemănător celui existent în România.

Fireşte, pensiile „speciale” din România suferă anomalii – cum ar fi aceea ca pensia, pentru unii, să fie mai mare decât salariul (o aberaţie); pe altele nu sunt eu cel mai în măsură să le discut –, dar ele nu s-au petrecut din vina militarilor. Militarii nu îşi pot da singuri pensii. Cei mai „inventivi” dintre ei se prevalează de unele artificii existente în lege, care să le salte cuantumul pensiei la o sumă peste cea care ar fi firească, însă, din nou, ce ar putea fi pus în discuţie aici ar fi latura morală, nicidecum cea legală a chestiunii.

Citesc, de câteva zile, despre „generalii de pace” care încasează pensii „imense”. Hai să vorbim puţin despre aceşti pensionari de lux! Eu îţi prezint cifre, tu singur vei trage concluzia. Cu unele concluzii, crede-mă, şi eu voi rezona, chiar dacă nu vei şti, explicit, cu care din ele anume, dar sunt sigur că vei bănui.

S-au tot vehiculat sumele corespunzătoare celor mai mari zece pensii din sistemul militar. Şi a reieşit că aceste pensii, cuprinse între 33.393 lei/lună şi 25.682 lei/lună, sunt uriaşe. Nu voi intra în polemici, dar ceea ce nu se cunoaşte este că nouă dintre ele aparţin unor magistraţi militari, iar magistraţii, chiar şi cei militari, sunt plătiţi în mod diferit de militari. Cea de-a zecea persoană este un ofiţer de aviaţie, dar care a fost directorul Regiei Autonome Romavia, iar pensia lui e determinată îndeosebi de această calitate, nu de cea de militar.

În schimb, dacă dăm la o parte pensiile magistraţilor militari şi ne vom rezuma la pensiile generalilor din Armata României, iată care sunt cifrele: la un total de 78.803 pensionari militari, există, în prezent, un număr de 676 de generali în retragere, a căror pensie medie brută se ridică la valoarea de aproximativ 9470 lei (ceea ce înseamnă aproximativ 7500 lei/net).

Acum, aş vrea să fac o paranteză şi să mă opresc asupra sintagmei „generali de pace”, tot mai folosită în mediul online, pe care o găsesc nu doar nefericit aleasă, dar şi tendenţioasă. Până la momentul actual, peste 40.000 de militari au executat misiuni în teatrele de operații, unde au luptat alături de aliaţii şi partenerii României. România este, la nivel NATO, al patrulea contributor cu trupe în Afganistan. O parte dintre militarii care au participat în teatrele de operaţii sunt astăzi generali, inclusiv actualul şef al Statului Major General, generalul Nicolae Ciucă, care a fost în misiuni ONU şi NATO în Angola, Kosovo sau Afganistan, ca să numesc câteva dintre ele.

Pe de altă parte, e de dorit pentru toată lumea, de pe întreg mapamondul, ca toţi generalii de pretutindeni să fie „generali de pace” şi să nu fie nevoiţi a fi implicaţi într-un conflict sângeros, după cum, îmi imaginez, nicio persoană care îşi asigură bunurile materiale nu tânjeşte ca locuinţa – să zicem – să fie afectată vreodată de un cataclism numai pentru a putea fi despăgubită de compania asiguratoare, ca să aibă satisfacţia că nu a plătit degeaba.

Un alt aspect pe care aş dori să il menţionez e acela că, în Armata României, actualmente există un număr de aproximativ 50 de ofiţeri activi înaintaţi la gradul de general. Care conduc o instituţie alcătuită din 80.000 de oameni. Nicidecum un număr de 1700 de generali, cum s-a vehiculat pe unele canale media.

Însă, ceea ce se scapă din vedere cu privire la pensiile „speciale” şi, din punctul meu de vedere, e mult mai important este faptul că peste 60% din militarii în retragere au pensii sub 3000 de lei.

Prin urmare, a te uita la pensiile a o sută de generali şi a trage concluzia că, în Armata României, militarii huzuresc pe sume fabuloase când trec în rezervă e tot atât de relevant cu a spune că românii trăiesc bine după ce consulţi catalogul Forbes cu cei mai bogaţi o sută de români. O asemenea comparaţie e superficială, neconcludentă şi implică multe concluzii greşite, care, în timp, fără a-ţi da seama, se traduc prin apariţia şi, uneori, intensificarea unei animozităţi nejustificate şi deloc benefice pentru societate între militari şi celelalte categorii sociale. La fel de eronat este să pui semn de egalitate între parcursul militar al adepţilor unor cariere pompieristice, cum sunt cele ale generalului Oprea sau ale generalului, fost fruntaş, Onţanu, şi evoluţia riguroasă a unor militari care au urmat, pas cu pas, drumul anevoios al ierarhiei militare şi, de aici, să tragi concluzia confortabilă – în buna tradiţie a distorsionării realităţii – că aşa sunt toţi, nişte oportunişti sadea.

Pentru cei care urmăresc o analiză necontaminată de isteria clickbait-ului a situaţiei militarilor, e o abordare greşită să îşi aplece atenţia asupra părţii vizibile a aisbergului pensiilor din Armata României, ignorând celelalte nouă zecimi aflate dincolo de ochiul privitorului. Oprindu-şi curiozitatea la vârful piramidei şi evitând a o îndrepta spre detaliile mai puţin spectaculoase, dar mai dureroase, mai exact, către ceea ce se petrece la baza sistemului militar, unde se află cei mai mulţi, riscul unei generalizări distorsionate şi păguboase va afecta pe toţi românii, nu doar pe cei care lucrează în Armată.

La ora actuală, sunt mii de funcţii neocupate în Armata României – funcţii de ofiţer, de maiştri militari şi subofiţeri, fără a mai pomeni de cei angajaţi pe bază de contract –, iar acest fapt grăieşte singur, mai elocvent decât orice altă dovadă, despre sistemul de salarizare şi cel de pensii existent în Armata României.

Retorica inflamatorie a celor care ridiculizează importanţa instituţiei militare, a celor care minimalizează munca şi profesia acestei categorii sociale extrem de importante pentru securitatea României, fără a reuşi sau fără a avea dorinţa, măcar, să-i pătrundă cauzele şi să o înţeleagă în complexitatea ei, nu va contribui niciodată la aplatizarea asperităţilor între membrii societăţii, oricât de mult s-ar bate în piept că acesta ar fi scopul urmărit.

Pentru a-şi îndeplini menirea, Armata României trebuie să fie puternică şi să i se acorde demnitatea pe care o merită, are nevoie de respectul celor pe care a jurat să îi apere, aşa cum medicii au nevoie de respectul celor pe care au jurat să-i însănătoşească, iar profesorii, de respectul celor pe care, la început de drum, au promis că-i vor învăţa să fie mai buni şi să ştie mai mult.

Militarii nu au cerut niciodată vreun privilegiu şi nu doresc să fie privilegiaţi în vreun fel. Nu vor să fie „speciali” şi nici trataţi astfel. Sunt români ca tine, care au făcut un jurământ de credinţă faţă de ţară.

Apropo, îţi aminteşti ce s-a întâmplat acum o sută de ani, chiar în luna august a anului 1917? Atunci au avut loc bătăliile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. Armata României a fost cea care a împiedicat Puterile Centrale, conduse de generalul Mackensen, să înainteze.

„Pe aici nu se trece” – le-au spus ostaşii români la Mărăşeşti. Şi nu s-a trecut.

Forţa şi puterea unei armate e dată de cei mulţi şi nevăzuţi. Totodată, ei sunt şi cei care suferă cel mai mult când un eveniment oarecare, cu iz de scandal, se iveşte în spaţiul public şi afectează imaginea Armatei. Atunci, clişeele care aruncă o notă de rizibil peste actele militarilor şi care şedeau pitite în subconştientul multora, revin la suprafaţa conştiinţei colective, iar cei care au renunţat să mai creadă în ţara lor găsesc încă un motiv să o facă.

Cunosc sentimentul acesta. E greu, e greu pentru toţi, să ştiţi, inclusiv pentru noi, militarii!

Dar mai bine să nu renunţăm şi să credem!

Oricum, Armata României a existat, există şi va exista întotdeauna pentru România şi pentru români!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp