Gândurile mele de militar către domnul Daniel Barbu, fostul meu profesor: „Vă invit să facem un schimb de joburi”

Domnul senator Daniel Barbu a fost profesorul meu la facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti. Ca aproape întreg corpul didactic, era (şi ar fi în continuare, dacă ar mai preda) un profesor extrem de bine pregătit, cu doctorat veritabil, autor al unor cărţi interesante, la ale cărui cursuri veneam cu plăcere şi, lucru rar, nu reuşeam să mă plictisesc. Personalitate cu o cultură vastă, găseam fascinantă uşurinţa şi limpezimea cu care putea aborda orice subiect inclus în tematica cursului, sau de politică internă şi internaţională.

De curând, însă, am citit o declaraţie a sa – rostită din postura de senator – care m-a consternat prin stupiditatea şi lipsa ei de realism: „Meseria de politician e cea mai grea, mai riscantă decât misiunea unui soldat în Afganistan.”

Am asistat de-a lungul vieţii la câteva ieşiri în scenă, la comentarii şi luări de poziţie din partea unor persoane demne de toată consideraţia care, absolut gratuit, lansau afirmaţii compromiţătoare pentru statutul intelectual pe care îl deţineau. Nu înţelegeam motivul pentru care o făceau, căci afirmaţiile în cauză îi descreditau nu prin curajul de a-şi fi asumat o poziţie incomodă, ci prin inconştienţa cu care ele sfidau logica. Poziţiile respectivelor persoane te năuceau prin aberaţia conţinutului punctelor de vedere exprimate, ce te făcea să te întrebi dacă, la urma urmei, oamenii în cauză sunt sănătoşi la cap sau o piuliţă discretă le-a descentrat weltanschauungu’ mioritic pe linia trasată de proverbialul bun simţ.

Zi de zi, dacă eşti dornic, poţi citi pe internet sute de comentarii ale unor oameni care nu pricep, efectiv, miza unui eveniment şi comentează o tragedie sau un act de corupţie în termeni puerili, dar nu ne mirăm, nu-i aşa, căci, dacă ar fi să ne luăm după Socrate, „când e vorba să se delibereze despre organizarea cetăţii, se ridică şi îşi dă cu părerea atât dulgherul, cât şi fierarul şi curelarul,..., bogatul sau săracul, nobilul sau umilul”, iar asta fără ca vreunul din ei „să fi învăţat de undeva sau să fi avut un dascăl” care să-i educe „priceperea în treburile de interes public”.

Cunoaşteţi, bineînţeles, acest citat faimos. Face parte dintr-un dialog al lui Platon între Protagoras şi Socrate, unul din primele texte în care se încearcă înţelegerea comportamentelor oamenilor în calitatea de fiinţe circumstanţiate de polis. 

Care e rostul acestui text aici, domnule Barbu? Pentru a scoate în evidenţă că dvs. aţi fost/sunteţi însuşi dascălul care, asumându-şi meseria de profesor în ştiinţa politică, „promite să facă din oameni buni cetăţeni” (Socrate). Ceea ce face cu atât mai izbitoare afirmaţia că „meseria de politician e mai riscantă decât misiunea unui soldat în Afganistan”. De ce? În primul rând pentru că amestecă mere cu pere, în al doilea rând, fiindcă nimeni nu se aşteaptă ca un intelectual de calibru să rostească vorbe-n vânt, aruncând în derizoriu nişte sacrificii reale.

Înţeleg dacă susţineaţi această opinie din postura unui politician care, la o adică, asemenea premierului Benjamin Netanyahu sau senatorului american John McCain, o lungă perioadă ar fi activat în armată, cunoscând privaţiunile militarului pe propria piele. Dar, din câte îmi amintesc, nu prea e cazul.

Îl stimez – vreau să accentuez asta – pe profesorul Daniel Barbu, însă politicianului Daniel Barbu îi rezerv o doză de scepticism şi, mai mult, în virtutea celor declarate, acestuia din urmă i-aş recomanda să meargă în Sudan unde să trăiască pe cont propriu, aşa cum am făcut-o eu şi alţi colegi din Armata României: vreme de un an, patru inşi într-o cameră cu gratii la ferestre, fără apă curentă şi fără electricitate, pe nişte călduri inimaginabile (ce înmuiau bordul Nissanurilor mai vechi în orele de vârf). Fără internet, constrâns a te mişca majoritatea timpului pe câţiva kilometri pătraţi, mergând în patrule istovitoare şi dormind sub cerul liber, fără posibilitatea de a-ţi procura alte alimente în afara strictului necesar. Dând ochii zilnic cu o mizerie, o sărăcie şi un afront adus vieţii celei mai nepretenţioase în a căror existenţă nu crezi până nu le vezi cu ochii tăi.

Dacă socotiţi, prin urmare, riscurile unui militar echivalente cu cele la care se expune un politician, cu dragă inimă vă ofer un schimb temporar de joburi: bănuiesc că ar fi reciproc avantajos. Fireşte, între noi fie vorba, aş fi în pierdere, căci opinia publică, din câte remarc, nutreşte o părere neortodoxă despre clasa politică şi sigur aş ieşi dezavantajat din această asociere, însă, „dacă meseria de politician e mai riscantă decât misiunea unui soldat în Afganistan”, de ce nu ar avea şi un militar curajul să îşi asume „greaua” meserie de politician?

Revenind la dialogul platonician, „meşteşugul” pe care Protagoras, unul din retorii faimoşi în ştiinţa politică a vremii sale, şi-l recunoaştea era „priceperea în treburile cetăţii”, mai exact „modul în care le-ar putea face faţă şi cu fapta, şi cu cuvântul, în cele mai bune condiţii”.

Cuvântul, pe care vi-l admiram atât de mult când asistam la cursurile pe care le predaţi, a trădat de această dată o latură dezamăgitoare a gândirii dumneavoastră, fiindcă, oricum am interpreta realitatea, niciodată greutăţile şi riscurile pe care le întâmpină cele două categorii sociale, militarul şi parlamentarul, nu au fost mai divergente ca acum.

Voi încheia cu acelaşi Socrate, cel care, îndoindu-se de tot ce mişcă e lumea asta, se îndoia inclusiv de faptul că arta guvernării ar putea fi învăţată sau că ar fi neapărat folositoare cetăţii: când e vorba de construit ceva în cetate, zicea el, sunt chemaţi ca sfetnici arhitecţii, când e vorba de corăbii, sunt chemaţi constructorii de corăbii... Mai mult, adăuga, dacă cineva apreciat ca nemeseriaş într-o problemă încearcă să sfătuiască, atenienii râd şi fac larmă, până ce nechematul renunţă să vorbească sau e dat jos de la tribună cu ajutorul arcaşilor, din porunca pritanilor (cei care prezidau, prin rotaţie, adunările publice).

Sincer, domnule senator Barbu, acum aţi vorbit ca un „nemeseriaş”, unul care, de-ar fi trăit pe vremea lui Pericle, ar fi primit interdiciţia să mai vorbească.

C-aşa se întâmpla cu „nechemaţii” în îndepărtatele vremuri ale înţeleptei Elade.

Toate acestea, o spun cu mândrie, le-am învăţat chiar la facultatea unde dvs eraţi rector, mai exact, la primul curs de politologie.

Şi, totuşi, ce gust amar mi-a rămas !

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp