Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

Sunt scriitor, deci un bizar: „Cum, n-ai primit nici un ban pentru ultima carte? Tu scrii 500 de pagini și nu iei nimic?”

Am scris câteva cărţi. Patru la număr. Beletristică. Un fel de. Titlurile nu le enumăr, că n-are sens. De vândut, nu s-au vândut. De citit, cu atât mai puţin. Suficient a spune că primul roman, apărut la Humanitas în 2005 şi tipărit în 500 de exemplare, se găseşte inclusiv azi pe piaţă, cu 5 Ron. Nou-nouţ.

Pe vremuri, credeam că a fi „scriitor” înseamnă ceva. Cuvântul avea pentru mine o semnificaţie aproape sacră, însă anii aveau să-mi demonstreze că mă înşel. Acum, „scriitor” e oricine. Orice tanti şi orice nene, dacă îşi pun în cap să scrie ceva, sunt „scriitori”. Conţinutul semantic al cuvântului s-a devalorizat, asemenea titlului de „doctor”. 

În orice domeniu ai fi „doctor”, nimeni nu te mai ia în serios. E ţara plină de „doctori”, ţi se răspunde. E ţara plină şi de „scriitori”. Şi la fel se întâmplă cu avocaţii, psihologii, jurnaliştii şamd.

Oricine poate pretinde cu succes că e orice, fără mari probleme.

De altfel, trăim într-o epocă în care inclusiv Donald Trump poate fi preşedinte al SUA.

Asta spune multe.

Singura editură de la care am primit bani a fost Polirom – 600 Ron –, imediat după ce am publicat a doua carte. Am fost de-a dreptul surprins, mai ales că şi aceasta a fost la fel de nevândută ca celelalte trei.

Nu trăiesc din cărţi sau din scris şi nu am luat în calcul această posibilitate. După cum am precizat, vânzările au fost întotdeauna insignifiante. Nici nu am îndrăznit să întreb vreodată o editură dacă are să-mi dea un leu pentru romanele publicate. Să fiu sincer, cred că i-aş fi ofensat. Poate m-ar fi luat şi la şuturi, dac-ar fi putut. Singura editură de la care am primit bani a fost Polirom – 600 Ron –, imediat după ce am publicat a doua carte. Am fost de-a dreptul surprins, mai ales că şi aceasta a fost la fel de nevândută ca celelalte trei.

De la celelalte edituri, am luat exemplare în contul procentelor ce mi-ar fi revenit din vânzări. Mai bine decât nimic. Bani, am remarcat, oricum nu aş fi văzut şi, în plus – greu de anticipat la început, când am debutat –, existau mulţi doritori care să aibă cărţile mele în bibliotecă. Doar să le aibă, atât. Foarte insistenţi. Majoritatea mă întrebau direct: „Ai să-mi dai şi mie un exemplar?” Cum să-i refuz? Nu mă pricepeam. Să îi trimit la dracu’, dacă într-o librărie n-aveau chef să intre, nici atât. O scăldam, le dădeam promisiuni vagi, dar nu uitau. Când ne reîntâlneam, îmi aminteau: „Ce faci? Ai spus că îmi dai un exemplar.” Le ziceam că n-am făcut încă rost, să mai aştepte puţin, nicio problemă, o vor primi. Alteori, îmi spuneau că au fost în mall şi au văzut cartea mea la Diverta, lângă Coehlo sau Dan Brown. Voiau să mă complimenteze, bănuiesc. „Ce tare eşti! Ai ajuns lângă Dan Brown.” După care, în obişnuita notă, reveneau asupra chestiunii ce-i frământa: „Ia zi, când îmi dai şi mie un exemplar?”

Dacă remarcau îndărătnicia din răspunsurile mele în doi peri, mi-o trânteau de la obraz: „Băi, dacă nu vrei să îmi dai cartea, spune-mi, că mă duc s-o cumpăr!” Aveau talentul să mă facă să mă simt şi vinovat.

Pentru mulţi, pare-se, opinia înrădăcinată era că, după ce scriu o carte, întreg tirajul e depozitat la mine în debara, iar eu nu fac decât să aştept nişte „oameni miloşi” care să mă cruţe de necazul ce-a dat peste mine şi să mă „uşureze” de un exemplar, să pot elibera şi eu mai repede locul pentru a-l umple cu varză murată sau cutii de încălţăminte, în orice caz, cu ceva util.

Mărturisesc că, la prima carte, necitind cu atenţie contractul – contractele mă adorm instant –, habar nu aveam că beneficiez de reducere la achiziţionarea propriei cărţi şi, când nu mai scăpam de „fani”, mergeam într-o librărie s-o cumpăr. Acum zece ani, costa 28 Ron, iar salariul meu se situa la cota de avarie a supravieţuirii. (Acum, când am salariul mult mai ok şi valoarea de piaţă a romanului a scăzut la 5 Ron, nu mi-l mai cere nimeni. Ca să vezi ce feste îmi joacă şi fanii!)

Foto: Guliver Getty Images

Curios era că, deşi mă asaltau în legătură cu cartea ori de câte ori mă întâlneau, nici că se mai atingeau de ea după ce o obţineau. Asta, însă, nu-i împiedica să-mi ceară un nou exemplar când publicam următoarea carte. Aceeaşi nonşalanţă pentru acelaşi tribut. Dacă-i „ameninţam” că le voi da romanul abia după ce îl vor citi pe celălalt, mă luau la mişto: „Ce, ţi-e teamă că nu-l voi citi? Nu mor eu aşa curând. O să-l citesc, n-ai grijă.”

Când, peste alte câteva luni, încercam să-i iscodesc cum li s-a părut, mă băteau pe umăr: „Aşa nerăbdători sunteţi toţi, voi, ăştia, scriitorii? Lasă-mă s-o termin şi-o să-ţi zic.” Sau: „Daaa, mult mai bun ca celălalt (pe care nu-l citiseră)”. „Ţine-o tot aşa şi iei Nobelul.” „Scrii ca Balzac (ori Jules Verne, Julio Iglesias sau cine le venea în minte).” Şi imediat îşi luau tălpăşiţa, să nu le cer date suplimentare.

Pentru mulţi, pare-se, opinia înrădăcinată era că, după ce scriu o carte, întreg tirajul e depozitat la mine în debara, iar eu nu fac decât să aştept nişte „oameni miloşi” care să mă cruţe de necazul ce-a dat peste mine şi să mă „uşureze” de un exemplar, să pot elibera şi eu mai repede locul pentru a-l umple cu varză murată sau cutii de încălţăminte, în orice caz, cu ceva util. Nu înţelegeau că, dacă doream să le ofer cartea, o făceam din proprie iniţiativă. Exact, nu înţelegeau. Sunt persoane pe care nu le poţi înfrunta cu logica. Sau cu bunul simţ. Pentru că efectul este contrar: explicaţiile le jignesc, când, de fapt, tu ai fi îndreptăţit să te simţi astfel.

Acestei categorii de „fani” i se alăturau altele. Una era a celor care nu puteau dormi noaptea dacă nu mă întrebau, ori de câte ori mă vedeau, dacă am mai scris o carte între timp. Răspunsul meu laconic – NU – îi descumpănea invariabil. „Păi, acum o lună la fel ai zis, că nu ai mai scris nimic. Gata, ai renunţat?” Tonul panicat prin care îşi făceau cunoscută dezamăgirea i-ar fi putut încadra printre cei mai dedicaţi cititori. Nu era cazul. Cei mai mulţi habar nu aveau ce cărţi am scris, dar le făcea plăcere să se revolte pe seama încetinelii şi a lenei cu care scriam. Voiau să mă pună la treabă. „Data viitoare când ne vedem, vreau să mă anunţi că ai compus minim o sută de pagini.”

Mi-era jenă să-i întreb de ce mă tot pisează cu întrebarea asta. Era clar că-i doare undeva dacă am scris sau nu. Era la fel de evident că nu îmi face plăcere să discut subiectul cu ei. Dar, pur şi simplu, aşa se petreceau lucrurile. Scrisesem cărţi, eram „scriitor”, prin urmare, era firesc să-mi adreseze întrebarea asta. Cred că destui o vedeau ca pe o obligaţie. Voiau să îmi facă plăcere, să nu mă supăr dacă nu se interesează cum mai stau cu „scrisul”. Nu, nu mă supăram. Dimpotrivă, le eram recunoscător dacă evitau să-l aducă în discuţie. Doar că ei nu îl evitau.

Legat de statutul de „scriitor”, trebuie să adaug că, inclusiv acum, când primesc cadouri, majoritatea sunt ustensile de scris. În special, stilouri. Iar urările ce mi se fac au preponderent legătură cu „inspiraţia” şi „muza” care să mă viziteze când folosesc stiloul în cauză. Nici nu se poate altfel, îmi imaginez, chiar dacă eu folosesc laptopul de ani buni pentru a scrie.

„Dacă nu câştigi nimic, de ce scrii?” O întrebare pe care 90% din cei care scriu şi nu câştigă aproape nimic din aşa ceva şi-o adresează zilnic. Venită, însă, din partea unora care doar mimează preocuparea faţă de cărţi şi cultură, e foarte enervantă. Nu mai puţin idioată decât întrebarea corporatiştilor din HR când vor să afle unde te vezi peste cinci ani.

Altă categorie de „fani” e a celor care sunt captivaţi de partea mercantilă a activităţii scritoriceşti. Pentru ca, ulterior, să se poată indigna în voie împotriva unei societăţi indiferente, care nu se pricepe să-şi trateze cum trebuie artiştii.

Discuţiile cu ei erau ilariante.

„Cum, n-ai primit nici un ban pentru ultima carte? Am văzut că e destul de groasă.”

„Da, 500 de pagini”, ziceam.

„Tu scrii 500 de pagini şi nu iei nimic?”

Din punctul lor de vedere, cu cât cartea era mai groasă, cu atât ar fi ar fi trebuit să primesc mai mulţi bani.

„Dacă nu se vinde...”

Aici era momentul în care, explodând într-un puseu de volubilitate extatică, se lansau asupra temei lor favorite, despre românii care nu fac, nu dreg, nu nimic. Românul nu mai citeşte, nu mai merge la teatru, nu mai ştie cum arată o librărie, toată ziua stă cu nasu-n facebook, iese în cluburi şi se dă peste cap să ajungă cât mai retard. Avatarul spiritual standard pe seama căruia, lamentându-se, se simţeau mai bine. Mai altfel. Era ocazia aşteptată să se producă superior. Amuzant era că nici ei nu citiseră vreo carte de-a mea, poate primiseră de la mine vreun exemplar, pe care aveau să îl citească, cu siguranţă, dar când i-ar fi venit vremea. Într-o viaţă ulterioară. Până atunci, urmăreau cu adâncă preocupare ce se întâmpla cu cariera mea. Iar această preocupare le dirija grija către altă curiozitate.

„Dacă nu câştigi nimic, de ce scrii?”

O întrebare pe care 90% din cei care scriu şi nu câştigă aproape nimic din aşa ceva şi-o adresează zilnic. Venită, însă, din partea unora care doar mimează preocuparea faţă de cărţi şi cultură, e foarte enervantă. Nu mai puţin idioată decât întrebarea corporatiştilor din HR când vor să afle unde te vezi peste cinci ani.

Există un răspuns concret la aşa ceva? Nu cred.

Dar, uite, oamenii nu se pot abţine să întrebe.

Aşa stând lucrurile, la care se pot adăuga altele, pe care nu le dezvolt aici, din 2005 şi până în prezent, romanele mele, spre deosebire de politicienii noştri, nu s-au lăsat deloc vândute. Chestie de caracter. Bravo vouă, măi! Ţineţi-o tot aşa!

Dar nu asta e buba. Dangăte funebre care să anunţe moartea literaturii se tot aud de câteva zeci de ani. Nu va muri nimic. Ca o chestiune de adevăr istoric simplu, se va scrie şi de azi înainte, la fel ca şi până acum, mult şi prost. Pornind de la bloguri şi încheind cu foaia tipărită. Nu înseamnă că eu fac excepţie. Cele mai multe cărţi care nu se vând sunt submediocre, nicidecum produsul unei reţete avangardiste, pe care cititorul contemporan e nepregătit să-l digere.

Dar câteva chestiuni ar fi frumos să le înţeleagă toată lumea: în primul rând, „cuvântul” dintr-o frază, „replica” de pe o scenă de teatru, „sunetul” produs de clapa unui pian, „culoarea” trântită de pensulă pe un tablou, spre deosebire de „byte”-ul introdus într-o linie de program, rareori înseamnă bani. Nu mai pomenesc de trai decent.

Ca jurnalist, scriitor, poet (să îndrăzneşti să fii poet în România de azi e o declaraţie cu acte în regulă de sminteală), pictor, actor, violonist etc., dacă nu ai altă ocupaţie, cam faci foamea. Nu doar aici, la noi, ci în mai bine de trei sferturi din lume.

Aşa că întrebările de tipul „cât câştigi din scris/actorie/pictură...” sunt printre cele mai neinspirate pe care o persoană care se ocupă de aşa ceva le poate auzi.

Nu îi cere niciodată unuia care a scris o carte cartea în cauză! Sau un tablou unui pictor. Sau bilete unui actor, ca să-i urmăreşti piesa în care joacă. Nici măcar în glumă. E jignitor, oricum ai da-o. Nici el nu îţi cere, dacă eşti farmacist, un flacon de Nurofen, să-i treacă mai uşor durerea de cap când aude ce doreşti

La fel, dacă ai de gând să cumperi o carte, nu mai atenţiona autorul asupra gestului tău! Nu îi faci o favoare, chiar dacă eşti prima persoană ce cochetează cu această extravaganţă pe anul în curs (şi, eventual, vei rămâne şi singura). Cumpăr-o şi gata ! Recomandat e să îi scrii, dacă ai chef, după ce o citeşti. În cazul ăsta, îi poţi spune orice legat de carte, ba îl poţi şi băga civilizat în aia a mă-sii pentru ţeapa pe care ţi-ai luat-o. Căci ar trebui să ştii că, în artă, de cele mai multe ori „Adidas” e doar “Adibas”. Iar o operă marca „Adibas” e tot „Adibas”, dacă nu „Abidas”.

Încă ceva: nu îi cere niciodată unuia care a scris o carte cartea în cauză! Sau un tablou unui pictor. Sau bilete unui actor, ca să-i urmăreşti piesa în care joacă. Nici măcar în glumă. E jignitor, oricum ai da-o. Nici el nu îţi cere, dacă eşti farmacist, un flacon de Nurofen, să-i treacă mai uşor durerea de cap când aude ce doreşti. Dacă are de gând, îţi oferă singur, fără să-l baţi la cap.

Nu în ultimul rând, ar fi recomandat să pătrunzi, cât de cât, vicisitudinile întâmpinate de oricine încearcă să realizeze artă în societatea hipertehnologizată a mileniului al treilea. Căci scopul ei a rămas şi va rămâne neschimbat. Cum spunea John Keating (interpretat de Robin Williams) în filmul “Dead Poets Society”: “Medicine, law, business, engineering, these are noble pursuits, and necessary to sustain life. But poetry, beauty, romance, love, these are what we stay alive for.”

Adevărat, fără artă, viaţa e pustiu. Şi exact asta caută să surprindă artistul: să-ţi arate bogăţia ei, inclusiv în clipele în care o copleşeşte neantul. Încearcă să te determine să vezi viaţa din perspective care ţie, de multe ori, îţi scapă din vedere. Unora această străduinţă le iese, celor mai mulţi, nu. Timpul îi triază, oricum, pe toţi.

Prin urmare, dacă citeşti versurile unui poet şi descoperi că îţi plac, îi faci o mare bucurie. (Poate una din puţinele de care are parte.) Şi îţi faci şi ţie un mare serviciu. Vei pricepe că, dincolo de Poptămaş şi Teo Trandafir, te aşteaptă privelişti mai fascinante şi emoţii mai bogate în nuanţe. Vei înţelege poezia vieţii ascunsă în ficusul tău din bucătărie şi vei remarca în sunetul orelor picurate pe caldarâmul tocit de paşii rutinei muzicalitatea metaforelor născute din dezamăgire şi bucurie, nu arpegiile manelizate pe care ţi le serveşte societatea actuală.

Vei percepe lumea cu alţi ochi şi, cine ştie, poate te vei şi trezi.

Hai, îndrăzneşte! Pune mâna pe o carte şi citeşte! Şi pozează-te cu ea după ce o citeşti, nu înainte!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Superb articol! Punctul pe "i" si nu numai, felicitari si frumos ar fi ca cei ce citesc ceea ce ai scris sa si bage la cap, nu doar sa aprobe si sa faca acelasi lucru...
    • Like 0
  • Suprem dureros e să dăruieşti tu cartea ta cuiva drag şi să citeşti în ochii ăia frumoşi groaza că va trebui să o citească! Altminteri, scriitorii şi-au făcut-o cu mâna lor, când prin nişte iluştri reprezentanţi s-au pus pe demolarea lui Eminescu şi a valorilor naţionale, ajutând politicienii să ridice un zid între ei şi Popor.
    • Like 1
  • Asta e drama ţării noastre, exact cum spui "nu înţeleg. Sunt persoane pe care nu le poţi înfrunta cu logica. Sau cu bunul simţ." Lumea asta e imună la literatură. Ai nevoie de educație înaltă sau multă voință ca să ajungi la lectura adevarată, cea din care sa descoperi "poezia ficusului din bucătărie".
    • Like 0
  • excelenta analiza a eruptiei de carti din zilele noastre; am savurat umorul; am ajuns in vremurile "ca nu e om sa nu fi scris o (poezie) un roman/ macar odata in viata lui"; mi se pare in mod clar un fenomen pozitiv in pofida dezamagirilor; cu inflatia actuala de publicatii poate ca si Mark Twain ar trece neobservat...
    • Like 0
    • @ Dan Nastasie
      Faptul ca nu ati reusit sa terminati articolul nu ar trebui sa va flateze.
      • Like 0
    • @ Elena Rucsandra Maior
      Ma scuzati, comentariul era pentru domnul de mai jos
      • Like 0
  • check icon
    Desi, cand eram pusti, am "scris" si eu fo` doua carti ( SF- e adevarat- si- tot adevarat- prea semanau ca idei cu Clarke sau Heinlein) , nu pot sa nu remarc un lucru: eu citesc si azi carti ( e adevarat - SF :-) ) insa nici macar articolul tau nu am putut sa-l duc la capat; Poate am obosit eu ( deunazi citeam dintr-un Roger Dozois si m-am trezit ca ultima pagina era "citita in diagonala" ) sau poate ca tu ai o problema cu scrisul; Te-ai gandit la asta? iar prietenii...tu crezi ca ai prieteni? Ti-a spun vreunul din ei ca ti-a cumparat cartea si te felicita- sau ca te sfatuieste sa te apuci de filatelie, agricultura, sau mai stiu-eu-ce?
    Si- chiar- articolul de ce l-ai scris? Sa te promovezi? pai nu era mai intelept sa dai o spaga ( aici glumesc, si tre` s-o spun- pt ca cititorii "foii" de fata nu sunt toti cu abecedarul terminat- si am cine-stie-ce reclamatii) la uniunea scriitorilor ( vezi ca e unu` mare sef acolo- care face si desface ca pe vremea Impuscatului- sigur te-ar ajuta :-) ) si iti faceau aia o prefata ( evident contra bani- ca nimic nu e gratis...mai putin prietenii tai :-) ) ;
    Sau- poate ar trebui sa intri prin scoli: tot sunt profesorii praf la "materia" "saptamana altfel" - poate faceai in fiecare zi cate-o citire, apoi o dezbatere- intelegeau si copiii aia ceva ( mai mult decat sa-i duca "excursie in biserica- cum am auzit ca se face in ziua de vineri la clasa fiica-mii ); Vezi- idei sunt...
    • Like 0
    • @
      Faptul ca nu ati reusit sa terminati articolul nu ar trebui sa va flateze.
      • Like 2
  • Raul check icon
    Mare parte a acestei industrii a cartii a "evoluat" inspre e-book, libraria clasica produce prea putin profit pentru un scriitor. Un e-book, in schimb, nu se epuizeaza, este usor de cumparat, usor de citit, de imprumutat (chiar daca nu-i prea legal), de adnotat/citat/editat cand e cazul. Sunt scriitori care vand bine exclusiv online, mai ales pe genurile dedicate femeilor sau adolescentilor, unde nu este necesara vreo mare profunzime a operei ci mai degraba sa ai o povestioara bine impanata cu amoruri, drame simple si ceva sex.
    • Like 1
  • "Cele mai multe cărţi care nu se vând sunt submediocre". Nu pot fi de acord cu asta. Unii dintre cei mai buni scriitori de la noi nu trăiesc din scris. Dar pe de altă parte cred că exista și un sentiment de rușine când vine vorba de autopromovare. Într-o lume ideală, o carte bună s-ar promova singură, ar circula din mână în mână, s-ar bate lumea pentru ea, s-ar vinde ca pâinea caldă. Există însă cărți foarte slabe, de multe ori, însoțite de un tupeu remarcabil al autorului și care se vând în 50.000 de exemplare într-o țară în care nu se prea citește. Suntem totuși într-un prezent supus unei cantități uriașe de informații, poate că uneori trebuie să dăm și noi un pic mai mult din coate, în limita bunului simț, încercând să ne promovăm fără să ni se pară că e ceva rușinos în asta. Am scris o carte, n-am săvârșit o crimă.
    • Like 2
  • Nu inteleg ce fel de scriitor esti daca nici macar prietenii nu te citesc,macar din politete.Explicatia ne-o dai chiar tu,de bunavoie:''cele mai multe carti care nu se vand sunt submediocre'', ''se va scrie si de azi inainte,la fel ca si pana acum,mult si prost''.Bineinteles,cand ai scris aceste randuri nu te refereai la tine.Cartile tale nu s-au vandut din cu totul alte motive,nu?Cred ca marii scriitori nu cultiva atat de insistent un sentiment de superioritate,nu sunt atat de intoleranti si ingusti,scriu cu bucurie si generozitate.Dai impresia ca nu oferi darul scrisului din inima, ci ca ne faci o favoare lasandu-te citit.In ritmul acesta vei continua sa platesti ca sa fii citit,contributorule.
    • Like 2
    • @ Serban Maraciuc
      Totdeauna, cititorului i se face o favoare. Închipuiți-vă favoarea pe care i-o faceți lui Dante, de exemplu, citindu-i vreun Infern, Purgatoriu sau Paradis...indiferent unde este el amu. ..Scrisul (de calitate ), ca orice artă (de calitate ), îmbogățește primitorul. Il ridică spiritual. Trebuie să admitem si existenta kitsch-ului. Si existenta consumatorului de kitsch. Cele 2 elemente ale uratului sunt observabile si pt un copil (dacă nu, mai ales unui copil), asa că, fără falsă modestie, si eu si dvs si dl Rudoiu putem discuta despre existența cărților proaste, vândute si nevîndute a big time. Ceea ce nu a spus aici autorul este că, în pădurea bogată de scriitori de toate calibrele, MULT contează munca impresarului. Reclama. Si, da, e posibil ca autorul sa pară ingamfat...de cele mai multe ori artiștii par asa, pt că ei au un al 7-lea simț. . (al 6-lea e bunul simț ).. Par, pt că "privirea" lor nu e focusata ca a celorlalti. Niciodată. Iar mintea lor aparține unei lumi "de dincolo" de comedie...fie ea si divină. Ziceam de favoarea cititorului (consumatorului )...cine credeți că a avut de câștigat: Pitagora, Hegel, Creangă sau Noi Ceilalți? Cui i-a făcut cine Favoarea?
      • Like 0
    • @ Ina Dumitru
      Pai aici e cheia.Daca scrisul cuiva ma imbogateste,ma inaltza,ma infrumuseteaza.Atunci da,imi face un dar,o favoare pe care o si platesc.Dar cum sa ma imbogateasca cineva care vede,in general,doar partea urata din oameni(tocmai el ,care vorbea despre nuante,e deficitar la acest capitol),care e chitibusar si carcotas,isi mustruluieste public prietenii ca nu-i citesc cartile,imparte sentinte in stanga si-n dreapta.El nici nu stie ce contract a semnat cu editura,deci e un mare scriitor caruia nu-i pasa de flecustetze,nu se incurca in detalii lipsite de importanta.
      • Like 0
    • @ Serban Maraciuc
      Se adaugă spaţiu după virgulă sau punct.
      • Like 0


Îți recomandăm

Fată la școala online

„Mai țineți minte emoțiile de la examenul de șofat? Ei, cum ar fi dacă, după câteva mii de ore de șofat, ați mai da unul? N-am niciun dubiu, ar fi fără mare panică. Așa e și cu testele la matematică”, spune Gabi Bartic. (Foto: Profimedia)

Citește mai mult