Tăcerea „armelor” din timpul pandemiei a ajuns la final: peste Mediterana se reaprinde fitilul iar Europa se simte amenințată

Foto: Anwar Amro / AFP / Profimedia

La început de an scriam despre provocările de securitate pentru Europa pe care Orientul Mijlociu şi Magrebul le pot aduce. Din cauza pandemiei însă, care a afectat inclusiv grupările fundamentaliste – când Italia şi Franţa erau copleşite de numărul mare al bolnavilor, agenţiile de ştiri îşi informau cititorii câ Statul Islamic le solicitase adepţilor săi să evite „deplasările de serviciu” în Europa – problemele create de terorism şi emigraţie ilegală pe bătrânul continent păreau a fi încetat. Însă, departe de lumina mass-media şi de metropolele noastre, activitatea grupărilor fundamentaliste s-a intensificat, mai ales în Irakul aproape neguvernabil şi în Sahel, concomitent cu acutizarea problemelor economice ale unor state din regiune.

Defaultul economic al Libanului a apărut încă din martie, însă nu putea ţine piept mediatic titlurilor pandemice din presă. La fel, căderea brutală a preţului petrolului a condus la prăbuşirea veniturilor irakiene pe fondul unor grave probleme deja existente. Eliberate pentru moment de confruntarea iminentă şi periculoasă din Idlibul sirian, Rusia şi Turcia şi-au găsit un nou „loc de joacă” în Libia. Regimul sirian al lui Bashar al-Assad, deja serios îndatorat Moscovei, s-a văzut strâmtorat mai tare de problemele economice şi medicale, ceea ce a permis o resurgenţă a Daesh.

Mozaicul de confesiuni şi popoare din micul Liban este iarăşi în pragul unui război civil, de această dată echilibrul fragil între creştini, şiiţi şi sunniţi fiind ameninţat mai degrabă de problemele economice decât de diferenţele de opinie şi intervenţiile străine. De altfel, întreaga clasă politică şi-a împărţit profitul actualului dezastru, adică veniturile rezultate din corupţie şi împrumuturile cu dobânzi exagerate, nesustenabile de economia locală. În urma violenţelor din week-end-ul încheiat, preşedintele Michel Aoun a făcut apel la unitate, amintind că Libanul este aproape de războiul civil care a distrus ţara în perioada 1975 – 1990.

Dacă în acea perioadă tragică din istoria recentă a micului stat mediteranean problemele au fost create de neînţelegeri etnico-religioase, de această dată problemele sunt pregnant economice, mai multe organizaţii umanitare libaneze solicitând sprijinul comunităţii internaţionale pentru a ajuta Beirutul să depăşească cea mai gravă criză economică cu care s-a confruntat ţara până acum. Rămâne de văzut dacă planul de redresare concept de guvern şi discuţiile cu Fondul Monetar Internaţional vor dezamorsa bomba economică de aici.

În urma revoltelor violente care au măturat Irakul, noul prim-ministru desemnat Mustafa al-Khadhimi, fostul şef al Intelligence-ului de la Bagdad, numit în luna mai după şase luni de negocieri şi dispute politice, nu a reuşit să obţină aprobarea parlamentului pentru toţi membrii cabinetului său. Dacă influenţa iraniană la Bagdad pare să mai fi slăbit, atacurile Daesh în zona de nord a ţării s-au înmulţit în ultimele luni.

Aceeaşi este situaţia insurgenţei şi în Siria, unde problemele economice cronice ale regimului Assad s-au acutizat şi chiar dacă unii dintre fundamentaliştii sunniţi care combăteau aici au fost „relocaţi” de Turcia în Libia.

Cât priveşte patria defunctului colonel Ghaddafi, se pare că aceasta va deveni „noua Sirie”, adică locul în care interesele divergente ale principalilor actori ai Orientului Mijlociu extins (cuprinzând şi Magrebul) se înfruntă prin intermediari.

Dacă Armata Naţională Libiană a generalului (auto-proclamat mareşal) Khalifa Haftar părea că va cuceri destul de repede capitala Tripoli, evenimentele ultimelor săptămâni demonstrează că ajutorul pe care aliaţii guvernului de uniune naţională de la Tripoli l-au furnizat armatei sale dă roade. Avem în vedere cu precădere susţinerea Ankarei, care, pe lângă armele aduse aici, a dislocat, aşa cum spuneam, o parte din luptătorii miliţiilor sunnite care combăteau în Siria. Rezultatul a fost recapturarea de către Guvernul de Acord Naţional din mâinile Armatei de Eliberare Naţională în ultimele zile a două localităţi din proximitatea capitalei. Din păcate, misiunea ONU pentru Libia a comunicat că luptele pentru recucerirea Tarhounei au făcut peste 16.000 de persoane să îşi părăseasscă locuinţele. 

Rămâne de văzut care va fi riposta lui Haftar în sprijinul căruia Rusia a dislocat şi ea din Siria câteva MIG-uri şi aparate Sukhoi pentru atac la sol.

Chiar dacă Uniunea Europeană susţine oficial Guvernul de Acord Naţional de la Tripoli, practic această susţinere este lipsită de consistenţă atât timp cât statele UE sunt divizate de interese economice şi influenţate de istoria colonialistă din regiune şi aici avem în vedere Italia şi Franţa pentru care petrolul libian reprezintă o miză disputată între Eni şi Total.

Un alt aliat al generalului Haftar, preşedintele al-Sisi, se confruntă cu probleme economice cărora le face faţă în vechiul stil moştenit de la preşedintele Mubarak: arestarea şi „dispariţia” opozanţilor. Însă pierderile economice suferite de lipsa turiştilor vor cântări greu în stabilitatea guvernului său.

Aceeaşi lovitură o resimte şi Tunisia, micuţa democraţie de pe ruinele Cartaginei. Cu un nou preşedinte, aceasta aştepta anul acesta revirimentul necesar şi oportunităţi de angajare pentru cei 15% şomeri din rândul populaţiei active, mare parte dintre aceştia fiind tineri. Însă şi 2020 va fi un an pierdut pentru Tunisia, ceea ce va amplifica nemulţumirile de care vor căuta să profite organizaţiile teroriste active în sudul ţării, în special la graniţa cu Libia.

Iată câteva ingrediente pentru instabilitatea unei regiuni pentru care orice eveniment, aparent neînsemnat, poate reprezenta scânteia care să aprindă un conflict cu toate consecinţele sale, inclusiv migraţie şi terorism.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp