Cum ne-am îmbolnăvit. În al 12-lea ceas, Europa se trezește în pat cu dușmanul și nu înțelege de ce a ajuns acolo

Foto: Guliver Getty Images

La câţiva ani de când Samuel Huntington publica „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, avioanele deturnate, conduse de fundamentalişti islamici, prăbuşeau Turnurile Gemene şi confirmau previziunile acestuia. Civilizaţia occidentală se ciocnea brutal cu lumea islamică, ale cărei extremisme crescuseră tăcut, în umbra cenzurii regimurilor autocrate ale Orientului Mijlociu, majoritatea dintre ele laice şi ameninţate, la rându-le, de credinţa imamilor sunniţi hrăniţi de banii serviciilor secrete care îngropaseră URSS-ul în munţii Afganistanului cu ajutorul mujahedinilor.

De două decenii, principalul inamic pentru liniştea Europei şi a Statelor Unite au fost extremiştii purtaţi spre sacrificiu de cuvintele răstălmăcite ale Profetului. Atentatele din capitalele noastre, războaiele crunte care aduceau pe plajele Italiei şi ale Greciei bărcile ticsite de migranţi care nu se puteau integra în societatea ordonată a Occidentului, organizaţiile teroriste care ameninţau să scalde în sânge oraşele creştine, veneau să confirme teoria lui Huntington: Occidentul nu era atotputernic, ci se ciocnea violent de Islamul retrograd care îşi dorea să impună credinţa sa întregii lumi libere, dar mai ales celei creştine.

În timp ce resurse bugetare imense erau direcţionate către războaiele Orientului Mijlociu, iar serviciile secrete combăteau atacurile informaţionale şi ingerinţele Rusiei în jocurile democratice ale Europei şi Statelor Unite, o altă civilizaţie, de această dată reprezentată de un singur stat, avansa insidios înspre apus.

Nevoia de mână de lucru ieftină pentru manufacturile europene şi americane au condus companiile noastre înspre Asia. Nevoia de valută, de investiţii, de locuri de muncă, au determinat China comunistă, de altfel, o societate totalitară, să devină gazda perfectă pentru fabricile care se închideau în Franţa, în Marea Britanie, Italia sau Germania, pentru a produce ieftin, fără obligaţii de mediu, contribuţii salariale şi impozite la nivelul celor occidentale, de la jucării colorate, până la turbine electrice. China s-a ridicat fulminant exploatându-şi cetăţenii, dar şi utilizând investiţiile occidentale şi know-how-ul acestora. Evident, în scurt timp, s-a remarcat prin furtul de proprietate intelectuală, prin spionaj industrial masiv, dublate însă printr-o inteligentă transpunere a noilor tehnologii şi informaţii în produsele şi serviciile oferite de companiile sale sub branduri proprii. În ciuda acestor probleme, încet, producţia mondială de bunuri a devenit dependentă de fabricile chineze. Actuala pandemie ne-a demonstrat că suntem capabili să producem în Uniunea Europeană foarte puţin din cele necesare sistemului sanitar. Să nu mai amintim de automotive ori subansamble şi materii prime pentru celelalte industrii.

Odată ce finanţele publice chineze au înregistrat excedente, acestea au fost destinate susţinerii propriilor companii şi a achiziţiilor strategice în străinătate, în contradicţie cu regulile de bună practică ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Cum fluxurile de bani chinezeşti nu erau condiţionate de respectarea drepturilor omului sau de transparenţa în utilizarea lor, din contră, corupţia oficialilor din ţările gazdă facilitând subordonarea faţă de funcţionarii lipsiţi de scrupule ai Beijingului, multe ţări din Africa şi Asia au devenit încet, „colonii” chineze. Companiile comuniste au achiziţionat drepturi de exploatare a resurselor naturale, au ridicat porturi şi au purces la construirea infrastructurii rutiere şi feroviare în schimbul dreptului de exploatare a acestora. Au achiziţionat imense suprafeţe agricole a căror producţie e destinată hrănirii populaţiei sale de aproape un miliard şi jumătate de cetăţeni.

Deşi China s-a remarcat prin „modestie” şi diplomaţie în relaţiiile internaţionale, dezvoltarea unor capacităţi militare de ultimă generaţie şi tendinţele sale expansioniste regionale au determinat administraţia Obama să declare că interesele americane balansează dinspre Orientul Mijlociu înspre Orientul Îndepărtat. Succesorul său, Donald Trump, a continuat politica împotriva tendinţelor hegemonice chineze în stilul caracteristic, cu taxe vamale şi declaraţii belicoase pe twitter.

În preziua apariţiei coronavirusului, expansiunea Chinei atinsese deja Europa, care se afla la capătul Noului Drum al Mătăsii construit de noul Împărat Xi: achiziţia unor facilităţi portuare, a unor branduri cunoscute, investiţiile în statele UE cu mari deficite bugetare, crearea unor „capete de pod”, cum ar fi Serbia. O politică înţeleaptă, mercantilă, construită cu tenacitate şi fundată pe învăţăturile războinice ale lui Sun Tzu.

Ceea ce s-a întâmplat în aceste luni nefireşti ale lui 2020 ar trebui să fie suficient pentru a ne alunga vălul cu privire la intenţiile Chinei şi la noua confruntare ce se anunţă între cele două civilizaţii: Occidentul şi China comunistă. Nu are importanţă dacă noul virus s-a transmis de la vreun animal din pieţele infecte ale Chinei (nu ar fi prima oară când se întâmplă asta) sau a fost „scăpat” din laboratorul de tip P4 din Wuhan. Modul în care guvernul de la Beijing a înţeles să trateze criza apărută, ascunderea evidenţelor, minciunile difuzate în spaţiul public, pumnul în gură aplicat medicilor, utilizarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii – prin directorul său, de fapt, marioneta Beijingului care a parazitat deja unele dintre organizaţiile internaţionale pentru a le folosi în propriul interes – pe post de agent de marketing al „implicării” şi „seriozităţii” Chinei demonstrează ameninţarea pe care Beijingul o reprezintă pentru o lume interconectată şi devenită „mică” datorită schimburilor comerciale frenetice şi tehnologiei.

Să fim sinceri: valorile occidentale nu vor fi împărtăştie niciodată de China. Importanţa pe care civilizaţia occidentală o acordă individului, domniei legii, echităţii şi libertăţii, pe care le revendicăm de la „epoca de aur” a Atenei lui Pericle, nu îşi va găsi ecou în civilizaţia sinică, unde predomină obedienţa şi supremaţia statului asupra individului. Iar sistemul autoritarist de la Beijing nu face altceva decât să crească clivajul dintre cele două lumi. Şi tendinţele expansioniste, dorinţa de a domina întreaga lume, firească până la urmă pentru o naţiune cu asemenea resurse umane şi economice, necesitatea unui dictator de a-şi confirma constant puterea în faţa supuşilor prin realizări mereu surprinzătoare fac iminentă „ciocnirea” acută dintre cele două civilizaţii.

Pe cei care (încă) mai laudă China, acuzând guvernele europene că le limitează abuziv drepturile constituţionale şi distribuind fake news-uri pe aceste teme, îi rog să verifice soarta medicilor chinezi care au încercat să-şi avertizeze colegii şi autorităţile despre apariţia noului coronavirus şi pe urmă să-şi imagineze în ce stare s-ar găsi daca ar fi distribuit vreo ştire inventată împotriva guvernului de la Beijing din faţa unui calculator localizat în Wuhan, de exemplu, aşa cum fac, liberi, din Bucureşti sau Berlin. Iar celor mai în vârstă le propun să-şi amintească „libertatea” de a-şi exprima nemulţumirile când Partidul lua curentul seara sau când improvizau calorifere şi radiatoare pentru a încălzi cămăruţele în care culcau copiii.

Un alt amănunt trist a relevat actuala criză sanitară: nici măcar Uniunea Europeană nu a fost în stare să coordoneze strategiile statelor sale, fiecare acţionând pe cont propriu, blocând graniţe şi ajungând la evitarea în ultima clipă a scandalurilor inter-state pentru materialele sanitare. Abordarea „statală” a crizei a dat apă la moară suveraniştilor: soluţiile aparţin fiecărui stat în parte, suntem singuri în faţa pericolelor majore. Da, singuri, naţiuni mândre, care nu vor fi cedat o parte a suveranităţii, vom fi fără indoială înfrânţi în marea „ciocnire” care deja se poartă cu mijloace neconvenţionale. 

Speranţa unei lumi globale care împărtăşeşte ideile noastre democrate, dornică să renunţe la autoritarisme, abuzuri, să acorde preeminenţa legii, s-a risipit, cel puţin pentru o vreme, atât timp cât nici statele Uniunii nu au reuşit să acţioneze laolaltă, ci individual. Trebuie să ne gândim rapid cum vom acţiona pentru „a strânge rândurile” pentru o Uniune cât mai eficientă şi pentru un Occident care să funcţioneze coerent şi care să iradieze valorile sale mai întâi în spaţiul din proximitatea sa şi doar pe urmă să îl „exporte” la nivel global.

Un moment de sinceritate nu strică. Dacă vedem cum am denumit regiunile limitrofe, vom descoperi europocentrismul care a dominat ultimele secole. Pasul următor ar fi să scotocim în camera copiilor şi să căutăm un glob pământesc sau măcar să deschidem o hartă a Pământului pe google.

Europa de la apus de Marea Neagră pare doar o peninsulă insignifiantă a imensei Asii. Chiar dacă puterea sa economică cumulată nu este cu nimic inferioară Chinei ori SUA, puterea sa militară este mult inferioară acestora din urmă. Cu un sistem de luare a deciziilor complicat, cu state care acţionează centrifug în interiorul său, cu o populaţie îmbătrânită şi un spor demografic negativ în lipsa imigraţiei, obişnuită a sta sub umbrela de apărare a NATO şi a Statelor Unite, cu un establishment care trebuie să plătească sume importante statelor mediteraneene pentru a nu permite emigranţilor să ajungă în număr mare la graniţele sale, riscând altfel colapsul politic, cu Marea Britanie căzută în braţele populiştilor, incapabilă să pacifice ţări din spaţiul său limitrof (Libia este unul din nefericitele exemple), Uniunea Europeană a jucat cartea puterii sale economice, a tratatelor comerciale încheiate unul după altul. Însă, când se ascut săbiile, negustorii vor fi esenţiali ambelor tabere, doar că nu vor juca un rol central în evenimentele care se desfăşoară cu repeziciune. Ar fi trist să jucăm rolul bogatelor republici italiene din perioada Renaşterii ale căror nave brăzdau Mediterana, ai căror artişti şi cărturari luminau întunericului sfârşitului de Ev Mediu, dar care puteau face doar jocuri politice minore şi aranjamente de culise.

Pandemia ne-a pus brutal în faţă oglinda de care aveam nevoie. E necesară o integrare mai profundă, e necesar a acţiona unitar. Economic, avem nevoie de redeschiderea facilităţilor de producţie, chiar cu costuri mai ridicate, şi de a urma exemplul SUA în aplicarea unor taxe vamale ţărilor care mimează democraţia şi liberul schimb. Să ne concentrăm resursele economice şi diplomatice pentru a ne apropia mai mult statele din proximitatea geografică. Să ne protejăm investiţiile strategice. Să investim în cercetare, tehnologie şi armată. Dar cred că avem decidenţi politici care ştiu foarte bine ce au de făcut, trebuie doar să aibă curajul de a schimba paradigma.

O putem face singuri? Nu. Statele Unite sunt liderul mondial, chiar dacă ne place sau nu. China, încercând să devină liderul lumii actuale, trebuie să provoace SUA. Locul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din anii Războiului Rece e luat acum de China comunistă. Atunci, Occidentul a învins Estul dovedind unitate. Pentru a nu ajunge în situaţia URSS, China va trebui să distrugă monolitul occidental care are deja sumedenie de fisuri. Aşa că, pentru moment, China curtează Uniunea noastră. După posibila lună de miere, ne vom trezi într-un mariaj abuziv şi nu vom mai avea cui să ne plângem. De fapt, bogaţii Chinei vor avea nevoie întotdeauna de a-și cumpăra case de vacanţă în Toscana sau Roma, vor avea nevoie de relaxare pe plajele presărate cu ruinele Greciei antice, de vinurile franţuzeşti, de muzeele şi capodoperelor europene. Deja multe dintre localurile Veneţiei istorice sunt în proprietatea unor resortisanţi ai Beijingului. Iar, pentru a păstra aparenţele, va avea nevoie de angajaţi care să vorbească italiana şi să curteze clienţii, de somelieri care să le vorbească limba cu accent parizian şi de artişti care să transpună magistral marile realizări ale liderilor comunişti.

Din păcate, unitatea transatlantică pare blocată de aroganţa şi cabotinismul Casei Albe, care dă impresia a fi declarat război însăşi aliaţilor săi. Probabil că un om de afaceri occidental, ajuns în cea mai înaltă funcţie publică, nu are de ce să fi studiat Arta războiului lui Sun Tzu. Totuşi, poate că, dincolo de figura esenţială pe care preşedintele o are în politica SUA, obiectivismul profesioniştilor din administraţia americană şi a alegătorilor va conduce, în cele din urmă, la poziţionarea corectă a Statelor Unite faţă de aliatul său de dincolo de Atlantic. Iar zâmbetele şi verticalitatea profesorului Antonio Fauci la auzul enormităţilor declarate de preşedintele său ne fac să sperăm că raţiunea clamată de Platon şi Aristotel va învinge încă o dată în numele democraţiei care s-a născut pe ţărmurile însorite ale Mediteranei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp