Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

Uciderea generalului Qassem Soleimani va declanşa un nou război civil în Irak? Anul 2020 anunţă un nou val migratoriu înspre Europa

Qassem Soleimani

(Generalul Qassem Soleimani, comandantul forţelor de elită al-Quds, parte a Gărzilor revoluţionare iraniene, a fost ucis vineri într-un atac aerian în zona Aeroportului Internațional Bagdad/ Foto Guliver Getty Images)

Scriam încă de la începutul lui noiembrie despre noul val de revolte care au cuprins lumea islamică. De atunci, situaţia s-a agravat în Irak, care ameninţă să se transforme într-un al doilea Afganistan, după ce, în ultimele zile ale lui 2019, protestatari şiiţi au atacat ambasada SUA, nemulţumiţi că duminică un atac aerian american ucisese 25 de membri ai unei miliţii şiite, Kata’ib Hezbollah, acuzată de către Pentagon a fi atacat cu rachete o bază militară americană.

Guvernul de la Bagdad a acuzat public SUA pentru încălcarea suveranităţii sale statale în urma acestui atac. Este discutabil dacă această luare de poziţie dură a executivului irakian, o premieră în raporturile sale faţă de aliatul occidental, a fost făcută ca urmare a presiunilor regimului ayatolahilor din Iran, de care şiiţii irakieni sunt strâns legaţi, sau este doar o atitudine menită să demonstreze tuturor facţiunilor militare şi politice din ţară că guvernul central este capabil de a gestiona situaţia şi a preveni o acţiune comună anti-americană a tuturor miliţiilor care acţionează pe teritoriul său. 

Oricum, situaţia este din ce în ce mai îngrijorătoare, dincolo de manifestările violente anti-guvernamentale care au adunat laolaltă toate confesiunile religioase, situaţia ameninţă să se deterioreze şi mai mult în urma acestor confruntări şiito-americane care ar putea duce la deschiderea unui front comun împotriva trupelor americane. Forţele de securitate irakiene colaborează în menţinerea ordinii şi autorităţii centrale (cât o mai fi rămas) cu miliţiile şiite, unele dintre ele afiliate Iranului, ceea ce creează o situaţie dificilă autorităţilor irakiene, înrăutăţirea continuă a relaţiilor americano-iraniene punând în dificultate echilibrul dintre cele două forţe necesare pentru a asigura guvernarea (Iranul şi SUA).

Iar cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, vineri dimineaţa, Casa Albă anunţa că preşedintele american a ordonat atacul împotriva generalului Qassem Soleimani, eveniment în care acesta şi-a pierdut viaţa în urmă cu câteva ore, alături de Abu Mahdi al-Muhandes, conducătorul unei miliţii şiite irakiene. Generalul Soleimani era militarul iranian cu cea mai largă mediatizare, considerat chiar numărul 2 în piramida puterii de la Teheran, comandantul forţelor de elită al-Quds, parte a Gărzilor revoluţionare iraniene care activau în exterior şi responsabil pentru coordonarea acţiunilor militare iraniene în regiune. Dacă SUA îşi motivează atacul pe faptul că acesta ar fi coordonat atacuri împotriva militarilor americani, oficialii iranieni susţin că înfrângerea Statului Islamic şi al altor organizaţii jihadiste în Siria se datorează tocmai activităţii acestui înalt oficial. Din păcate, chiar dacă acuzaţiile SUA sunt întemeiate, un asemenea asasinat va duce la alte atacuri împotriva militarilor americani şi chiar la o coalizare a societăţii iraniene în jurul conducătorilor săi, până acum ţinte ale nemulţumirii populare.

Izbucnirea unui război civil în Irak este probabilă în 2020.

Mai înspre Mediterana, zona siriană a Idlibului se află sub asediul trupelor loiale preşedintelui al-Assad. Organizaţiile umanitare vorbesc deja de circa 200.000 de persoane refugiate din faţa ultimei ofensive majore împotriva miliţiilor fundamentaliste siriene. Trebuie menţionat că în această zonă s-au refugiat peste 1 milion de persoane, în principal membri ai luptătorilor islamişti şi famillile acestora. Soarta Idlibului urmează să se decidă în următoarele luni, probabil printr-o confruntare sângeroasă, mulţi dintre cei ajunşi aici urmând să îşi caute adăpost în alte ţări vecine. Libanul deja adăposteşte circa 1 milion de refugiaţi, Turcia 3 milioane şi ameninţă mereu că le va da drumul să plece înspre „tărâmul făgăduinţei”, adică Europa Occidentală, iar întoarcerea în Siria lui al-Assad este de neconceput.

Trecând peste problemele Libanului, o ţară oricum de dimensiuni reduse, şi obişnuită cu războiaele civile ori atacurile israeliene, ajungem în Africa de Nord. În Egipt mâna forte a generalului al-Sisi a curmat riscul unor confruntări interne şi crearea unor fluxuri migratorii. În schimb, situaţia Libiei se înrăutăţeşte. Guvernul recunoscut de ONU de la Tripoli se vede ameninţat de către Armata Naţională Libiană al cărei lider, auto-proclamatul mareşal Khalifa Haftar, a ordonat deja „asaltul final” împotriva capitalei. Se anunţă o confruntare dură între forţele liderului din Benghazi care stăpânesc acum o mare parte din ţară şi armata guvernamentală, mai ales că în spatele celor doi actori s-au poziţionat acum în mod făţiş câteva state.

Chiar dacă guvernul de la Tripoli este recunoscut internaţional, Armata Naţională Libiană a lui Haftar s-a bucurat de un sprijin constant în ultimii ani. Trebuie spus că autointitulatul mareşal a fost unul dintre militarii apropriaţi lui Ghadafi până ce, în urma înfrângerii din Ciad şi capturarea sa, acesta intra în dizgraţie. După eliberarea sa din 1991, acesta va locui în SUA, devenind cetăţean american. Se va întoarce în ţara sa în urma războiului civil care a urmat căderii dictatorului libian, când va organiza o mică armată în Cirenaica. Se va impune în faţa altor grupări şi va declanşa în 2014 operaţiunea „Demnitatea” propunându-şi pacificarea ţării şi eliminarea miliţiilor jihadiste, ceea ce va şi reuşi, în mare măsură. A găsit susţinere în Egipt, Franţa, Italia şi Rusia, în schimbul unor drepturi de exploatare a bogatelor câmpuri petrolifere.

În căutare de aliaţi internaţionali, guvernul de la Tripoli s-a îndreptat înspre Turcia, care încearcă să îşi depăşească statutul de putere regională şi să îşi extindă influenţa in întregul bazin mediteranean. În schimbul recunoaşterii suveranităţii maritime asupra unei zone bogate în hidrocarburi din Mediterana, Libia va primi ajutor militar din partea „sultanului” Erdogan. Dacă acordul comercial dintre cele două ţări va permite Turciei să emită pretenţii asupra exploatării acestei zone – spre nemulţumirea declarată a Egiptului, Israelului, Ciprului şi Greciei -, din perspectivă militară, Turcia a trimis deja militari la Tripoli. E vorba de membri ai unor miliţii jihadiste care au luptat în Siria împotriva regimului al-Assad şi aflate sub „oblăduirea” Ankarei. Iată că, în mod oficial, grupări fundamentaliste sunt exportate din Siria pe continentul african de către o ţară membră NATO.

În condiţiile intensificării luptelor în Libia şi a venirii unor militanţi jihadişti aici, numărul migranţilor care vor căuta să scape din calea războiului va creşte semnificativ. De asemenea, nu trebuie uitat că prin Libia sosesc în Europa migranţi din Sahel, o zonă în care grupările fundamentaliste au înflorit, în ultimii ani aici găsindu-şi refugiul şi, mai ales, adepţi, jihadiştii obligaţi să părăsească Siria datorită înfrângerilor suferite de Statul Islamic. Niger, Ciad, Sudan, Burkina Faso sau Mauritania sunt statele afectate de acest flagel, dar şi de schimbările climatice care au condus la secete îndelungate.

Prin Libia trece una dintre principalele rute migratorii din Africa. Dacă până la înlăturarea dictatorului Ghadaffi, graniţele libiene erau securizate, un număr de migranţi fiind chiar acceptaţi să muncească în Libia, după 2011, în ciuda unor acorduri încheiate cu atorităţile de la Tripoli (în acest sens, s-a remarcat mai ales Italia, ale carei coaste sunt cele mai apropiate de Africa), ruta libiană a migraţiei a rămas una preferată de către locuitorii Sahelului şi chiar ai Africii ecuatoriale, zone cu o natalitate ridicată, dar cu economii precare şi, cum spuneam, cu grave probleme politice şi religioase.

Franţa şi Statele Unite sunt actorii care s-au implicat activ în combaterea organizaţiilor fundamentaliste din această regiune. Din păcate, deşi s-a format chiar un G5 Sahel, lupta împotriva terorismului local nu a dat rezultate. Pe de o parte, Franţa a fost acuzată că are interese colonialiste în zonă de mass-media şi politicienii unora dintre statele menţionate, iar, pe de altă parte, aceasta a acuzat guvernele locale că nu reuşesc să creeze o forţă militară capabilă să facă faţă insurgenţilor datorită corupţiei care macină administraţia acestora şi care se traduce într-o echipare şi pregătire slabă a forţelor de securitate.

Cum lipsa de rezultate nu ar fi suficientă, Pentagonul, în urma implementării politicii administraţiei Trump de a se retrage din gestionarea unor probleme regionale care necesită resurse financiare şi umane importante, a declarat că va analiza şi va decide în primele luni ale anului dacă misiunile americane de aici vor mai fi menţinute sau se va decide relocarea militarilor şi a tehnicii de luptă înspre est, pentru contracararea intereselor expansioniste ale Rusiei şi Chinei.

Bătălia pentru Tripoli va însemna un nou aflux migratoriu dinspre Libia alimentat nu doar de resortisanţii ei, ci, mai cu seamă, de populaţiile regiunii subsahariene, măcinată, la rândul său, de conflicte.

Înspre vest, dincolo de momentan liniştita şi mica Tunisie, Algeria a fost scena unor continue proteste care au condus la demisia bătrânului, dar aparent veşnicului, preşedinte Abdelaziz Bouteflika. Însă alegerile prezidenţiale au fost boicotate de către multe organizaţii civice, iar scrutinul prezidenţial a fost contestat, fiind acuzate fraude masive. O privire în istoria recentă a ţării ne arată o societate divizată, aplecată înspre partide care promovează Islamul şi mai puţin democraţia, războiul civil dintre forţele guvernamentale şi grupări fundamentaliste încheindu-se după 11 ani de conflicte, în 2002.

Deşi Parisul ar putea juca un rol esenţial în parcursul Algeriei înspre instaurarea statului de drept şi a democraţiei, politica indecisă a guvernului francez faţă de fosta sa colonie de peste Mediterana a făcut ca statul magrebian să îşi caute alţi aliaţi internaţionali. Din păcate, la fel ca alte state din regiune, Algeria este mai aplecată înspre o colaborare militară cu Rusia decât cu statele occidentale întrucât Kremlinul nu condiţionează livrarea de tehnică militară de integritate sau respectarea drepturilor omului.

Dacă riscul unui conflict la scară mare în Algeria este oarecum puţin probabil în următoarea perioadă, există riscul unei dictaturi a militarilor de tipul celei cunoscute de Egipt, dată fiind puterea conferită forţelor armate şi unora dintre generalii săi.

Iată o sumă de premise geopolitice care fac probabil un nou aflux migratoriu semnificativ înspre Europa în cursul acestui an, coşmarul principal al Uniunii, eveniment care va sufla în pânzele naţionaliştilor şi a extremiştilor. Dar, dat fiind contextul politic, social şi, de ce nu, climatic, aceste mişcări de populaţie nu vor putea avea altă ţintă decât Europa, trebuind, deci, să ne gândim că acesta ar putea fi doar un nou început pentru un proces care va deveni permanent. Populaţia Africii şi a Orientului Mijlociu este în creştere neîncetată, iar populaţia activă va reprezenta o provocare pentru economiile acestor state. De exemplu, în Libia, 42% din populaţie are până la 24 de ani, în Ciad 67%, faţă de 30% în Franţa sau 25% în România. Or, lipsa unei speranţe pentru generaţia tânără va fi cauză a turbulenţelor politice, extremismului, infracţionalităţii, toate acestea traducându-se pentru noi, europenii, în fluxuri de migranţi care vor căuta o viaţă mai bună în cochetele noastre oraşe. Vom trimite noile F35 să le scufunde ambarcaţiunile care vor încerca să treacă Mediterana? Sau tancurile la frontiera cu Turcia? Bineînţeles, după ce vom alege extremişti care să promită că vor face legea cu mitraliera şi suspendarea drepturilor civile?

Migraţia din următorii ani va fi examenul civilizaţiei europene. Un examen pe care deja, dată fiind experienţa anilor trecuţi şi alegerile politice succesive „primăverii arabe” cu ai săi emigranţi, suntem „pregătiţi” să îl picăm.

Civilizaţia europeană antică nu avea graniţele pe Mediterana, ci la dunele nesfârşite ale Saharei. Până la urmă, Mediterana este mai uşor de trecut decât deşertul: un argument de geografie pură. Statele magrebiene şi cele ale Orientului Apropiat nu vor putea fi integrate într-o Uniune precum cea europeană actuală. Însă, ar putea ajunge la un nivel politic şi economic suficient de evoluat încât războiul civil sau revoluţiile sângeroase să nu mai fie evenimente cotidiene fiindcă acestea sunt premisele migraţiei în masă. De asemenea, state magrebiene puternice, cu o economie funcţională, forţe armate organizate şi frontiere sigure ar reprezenta o primă barieră în calea migraţiilor din Sahel, de exemplu. Dar asta înseamnă consens politic european pentru o strategie pe termen mediu şi lung, cu o civilizaţie europeană extinsă pâna la Sahara, iar nu oprindu-se la Mediterana, chiar dacă pentru ţările Magrebului şi ale Orientului Mijlociu ar trebui să se găsească o altă formulă politică de incluziune.

Şi, mai cu seamă, ar trebui să ne abţinem de la orice aventuri de tipul celor care l-au înlăturat de la putere pe Ghadaffi sau operaţiuni în care serviciile secrete să creeze premisele haosului şi distrugerii, aşa cum s-a întâmplat cu operaţiunea Timber Sycamore, ale căror efecte imediate şi implacabile au fost milioane de refugiaţi.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Un articol bine-venit, care ne ajuta mult sa intelegem in ce lume traim.
    Si pentru ca autorul se teme de amploarea pe care ar pute-o lua extremismul, eu il accept, daca prin el putem salva Europa de islamism. Pentru ca islamismul are cateva idei egalitariste similare cu cele care au asigurat la inceputul anilor 1900 ascensiunea comunismului.
    • Like 0
  • Sunt create condițiile favorabile ca Iranul, împreună cu o mare parte a lumii musulmane, să declanșeze cu adevărat un război împotriva lumii occidentale pe care să-l și câștige ( a se vedea situația bazelor militare occidentale dispersate pe teritoriile musulmane, amploarea emigrației musulmane în occident și nu în ultimul rând potențialul întreruperii alimentării cu hidrocarburi a occidentului ).
    • Like 0
    • @ Voicu Nicolae
      Puteti specifica ce intelegeti prin “o mare parte a lumii musulmane” ?
      Iranienii, sunt Shia. Shia sunt mai putin de 10% din lumea musulmana. Sunni sunt cam 85%. Cele doua confesiuni se urasc cu pasiune. Lupta pentru influenta in zona se da intre Arabia Saudita (Sunni) si Iran (Shia). Sauditii sunt in alianta tacita cu Israel impotriva Iranului. Israel dau din gura dar nu se iau prea tare dupa Iran pentru ca le convine jocul la mijloc.
      Intreruperea alimentarii cu petrol a occidentului e o idee hilara.
      Iranul ar putea incerca sa-si umfle muschii in Strimtoarea Hormuz dar asta ar insemna sfirsitul violent al regimului ayatolahilor si a unei parti insemnate a tarii.
      Iranienii sunt mai destepti decit le dati dv credit.
      In general, poate surprinzator pt dv, situatia in zona e mai complexa decit la “Tara, tara vrem ostasi !”
      • Like 3
  • Ce este fascinant este ca Sahelul a inverzit ca urmare a schimbarilor climatice, comparativ cu situatia din anii 70. dar asta este o stire neinteresanta. Dupa cum se stie schimbarile climatice nu pot fi decat negative. Nu exista nimic pozitiv care sa merite sa fie popularizat.
    • Like 3
  • mike mike check icon
    Eu zic sa integrăm în UE și Mauritania, de ce nu?
    • Like 1
  • UE nu poate integra/asocia stalele musulmane din N. Africii și țările mai mici din Orientul apropiat (cu puține excepții - Maroc, Tunisia, Iordania) neputând lupta singură împotriva islamismului radical, cu zeci de milioane de adepți (curent susținut chiar și de un stat membru NATO puternic - Turcia !). Doar împreună cu toate marile puteri financiare și alte țări cu democrație consolidată-SUA, Canada, China, Australia, Japonia, Coreea de Sud, NZ, Israel, etc) sunt șanse. Doar un proiect de anvergură, la scară globală, poate stopa acest flagel care se răspândește insidios în tot mai multe țări cu majorități și minorități musulmane.
    • Like 1
    • @ Mihai Grecu
      Mă gândesc care dintre președinții SUA din ultimii 40-50 de ani ar fi de preferat să gestioneze această situație generată după părerea mea de Bush tatăl care a pomovat războaiele preventive, o nenorocire imbecilă mai rea decât „cutia Pandorei„. Deci acum se culege ceea ce a semănat un președinte american anti -omenire.
      • Like 0
    • @ Dorel Romica Palenciucc
      Presedinte anti-omenire?
      Uita ca datorita si lui azi poti sa scrii aici ce gandesti?
      • Like 0


Îți recomandăm

Testare Covid-19

„Toată lumea așteaptă ca rezultatul să fie pozitiv sau negativ. În biologia moleculară, rezultatul este detectabil/ nedetectabil. Negativ sau pozitiv se pot asocia altor tipuri de teste, dar nu acestor tipuri de teste”, explică dr. Andreea Alexandru, director medical, divizia de laboratoare Regina Maria.

Citește mai mult

Navigând împreună spre viitor

„M-a luat așa, ca pe șah, m-a aranjat, deci eu nu gândeam în perioada aia. De fapt, când primești vestea asta, tu... ești pur și simplu... te oprești în timp și ai în față un hău și nu știi unde să pornești”. Aceasta este mărturia Lilianei, a cărei poveste impresionantă vă invit să o descoperiți.

Citește mai mult

Dan Byron_FB

Se numește Daniel Radu, are 43 de ani și a copilărit într-un bloc lung, aflat lângă un altul, în ruină, de pe Șoseaua Pantelimon din București. În lumea aceea, mulți copii săraci, jefuiți de către soartă de dragoste și siguranță, căutau să recupereze ceva de la viață din buzunare străine și să egaleze scorul lovindu-i pe cei mai slabi decât ei.

Citește mai mult