Mă uit la cutie: scrie că sunt 20 de comprimate înăuntru, iar eu am rețetă pentru numai 10. Dar prețul e modest, motanul pare să nu se lase vindecat prea ușor, de o lună dă dintr-una-n alta, așa că îi zic doamnei să-mi dea toată cutia.

Doamna urcă la Roman și se așază lângă mine. Își ține bagajul în brațe, deși îi propun de câteva ori să-l pună sus, i-ar fi mai comod. Mâinile cu care strânge sacoșa sunt muncite, dar foarte curate. Mă uit la profilul ei: mi-e greu să-i estimez vârsta, pare trecută înainte de vreme. O las în pace și mă întorc la carte.

Strămoșii noștri au fost destul de puternici în credință încât să privească Moartea în față, pe peretele bisericii, timp de 160 de ani, fără să se simtă „speriați”. Ar fi păcat ca noi, cei de azi, să fim atât de fragili încât să distrugem cu sapa ceea ce ei au lăsat moștenire.

Am deseori senzația că participăm la un maraton în care mulți țin să confirme principiul lui Peter conform căruia tind să își atingă gradul maxim de incompetență. (Foto Guliver/Getty Images)