Au venit rezultatele testelor PISA pentru România și nu sunt bune. Dincolo de cifre: ce mi se pare mai grav decât procentul de 38,5% „performanțe slabe”

sursa foto: Profimedia

Au apărut rezultatele PISA 2025 și, odată cu ele, încep să apară explicațiile. Unele sunt politice. Altele sunt despre profesori, elevi, părinți, telefoane, pandemie, reforma educației, lipsa ei, ministrul actual, miniștrii trecuți și, dacă ne străduim suficient, probabil și despre comunism.

Înainte să alegem vinovatul, poate ar fi util să ne uităm puțin la cifre. ATENȚIE, text foarte foarte lung.

1. Aproape douăzeci de ani. Aproape nimic.

România obține în PISA 2025 425 de puncte la științe, 419 la matematică și 413 la citire. În 2022 avusesem 428 la toate cele trei domenii.

Prima tentație va fi titlul simplu: România a scăzut la PISA. Numai că nu aceasta este povestea cea mai importantă.

În 2006 aveam 396 la citire, 415 la matematică și 418 la științe.

În 2012 ajunseserăm la 438, 445 și 439.

În 2015 aveam 434, 444 și 435.

În 2018: 428, 430 și 426.

În 2022: 428 peste tot.

Acum: 413, 419 și 425.

România nu arată ca o țară care tocmai a căzut de pe o stâncă. Arată, poate, mai rău: ca o țară care a progresat o vreme și apoi a petrecut mai bine de un deceniu fără să transforme acel progres într-o schimbare durabilă.

La matematică suntem la patru puncte de unde eram în 2006, anul în care am intrat în PISA. La științe, la șapte. Între 2006 și 2012 câștigaserăm 42 de puncte la citire, 30 la matematică și 21 la științe. Le-am dat înapoi pe aproape toate.

Sigur, scorurile PISA trebuie interpretate statistic și diferențele dintre două ediții nu devin automat „creșteri” sau „scăderi” semnificative, pentru că vedem câteva puncte în plus sau în minus. Dar seria lungă e greu de ignorat.

Am avut un vârf. Nu l-am consolidat. Nu am construit peste el.

2. Nu, acestea nu sunt rezultatele „reformei David”.

Spun asta pentru că cifrele vor fi inevitabil transformate într-un referendum despre actualul, fostul ministru al Educației sau despre decidenții zilei.

Numai că timpul curge într-o singură direcție.

Copiii au fost evaluați în primăvara lui 2025 (mai-iunie 2025). Măsurile de austeritate din educație asociate acum cu reforma lui Daniel David au fost adoptate în vara lui 2025 și au început să se simtă în principal în anul școlar 2025–2026.

Putem considera măsurile bune sau proaste. Putem și trebuie să le măsurăm efectele. Dar PISA 2025 nu poate fi dovada lor. Efectele unei politici publice nu pot călători înapoi în timp.

Și mai e ceva. Un copil de 15 ani nu și-a construit competența de lectură sau matematică în ultimele trei luni. În scorul lui sunt sedimentați aproape zece ani de școală: profesori, directori, curriculum-uri, manuale, evaluări, politici, pandemie, familie, mediu socio-economic.

Și un număr impresionant de miniștri.

3. Zece miniștri. Un singur copil.

Copiii testați în 2025 au început școala în jurul anului 2015. În timpul parcursului lor școlar, România a avut zece miniștri titulari diferiți și unsprezece mandate: Sorin Cîmpeanu, Adrian Curaj, Mircea Dumitru, Pavel Năstase, Liviu Pop, Valentin Popa, Ecaterina Andronescu, Monica Anisie, din nou Sorin Cîmpeanu, Ligia Deca și Daniel David. Între ei au mai fost și câțiva interimari.

Care dintre ei este mai responsabil pentru cele 413 puncte la citire?

Primul, pentru că atunci copiii au învățat să citească? Cel din gimnaziu, când trebuiau să treacă de la „a învăța să citească” la „a citi ca să învețe”? Cel din pandemie? Cel care a început o reformă? Cel care a abandonat-o? Cel care a schimbat ceva sau cel care n-a schimbat nimic?

Evident că nu putem trage linia.

În acești zece ani sunt decizii și indecizii, reforme începute și abandonate, lipsă de continuitate, de curaj, uneori de competență sau de seriozitate. Și, probabil cel mai des, incapacitatea noastră de a păstra o direcție suficient de mult încât să aflăm dacă funcționează.

PISA nu dă note miniștrilor. Măsoară ce a reușit un sistem să construiască în copiii lui până la 15 ani.

PISA 2025 nu este nici rechizitoriul unui ministru, nici certificatul lui de bună purtare. Este rezultatul unui deceniu. Și, într-un sens mult mai puțin confortabil, este al nostru.

4. Cifra care mă sperie mai tare decât 413 este 38,5%.

Atât este ponderea elevilor români care sunt low performers, adică sub nivelul 2 simultan la științe, citire și matematică.

Aproape patru din zece. Nu la una dintre discipline. La toate trei.

Asta nu înseamnă că 38,5% dintre copiii români sunt proști sau au capacități cognitive reduse. PISA nu este un test de IQ. Măsoară în ce măsură adolescentul poate folosi ceea ce a învățat: să înțeleagă un text, să lucreze cu informația, să raționeze matematic, să folosească ceea ce știe într-o situație care nu seamănă neapărat cu exercițiul 4 de la pagina 37 din manual.

Și mai avem o cifră: 4,8% dintre elevii români ating nivelul 5 sau 6 în cel puțin unul dintre domenii. Este o proporție neobișnuit de mare pentru nivelul nostru mediu.

Un sistem în care aproape 5% dintre copii ajung la nivelurile cele mai înalte, în ciuda unei medii atât de joase, nu ne permite explicația comodă că „atât pot copiii noștri”.

Când aproape patru din zece ajung la 15 ani sub nivelul 2 în toate cele trei domenii, eu nu citesc acolo o caracteristică a copiilor. Citesc o caracteristică a oportunităților de învățare pe care le-am oferit.

5. Și cine decontează?

Nu ministrul care a luat o decizie proastă. Nici ministrul care n-a luat-o. Nici partidul care guverna atunci. Ei pleacă. O plătesc copiii. Și apoi o plătim noi.

Copiii aceștia au acum 15–16 ani. Peste zece ani vor fi adulții care muncesc, votează, cresc copii, plătesc taxe, citesc contracte și știri, încearcă să înțeleagă cifrele asociate unui credit, o statistică, o informație medicală sau promisiunea unui politician.

Analfabetismul funcțional nu rămâne în școală după ce copilul termină clasa a VIII-a sau a XII-a. Devine analfabetismul funcțional al societății. Lipsa de performanță a societății.

Asta este, de fapt, factura PISA. O societate în care o cohortă foarte mare intră în viața adultă cu dificultăți serioase în a înțelege și utiliza informația, în a raționa matematic și în a folosi cunoașterea științifică.

PISA nu ne spune numai cum arată școala de astăzi. Ne spune câte ceva despre cum va arăta România adultă de mâine.

6. Nici pandemia nu mai este o explicație suficientă.

După PISA 2022 am avut o explicație puternică și, în bună măsură, legitimă: pandemia. Copiii trecuseră prin școli închise, educație online, întreruperi și pierderi de învățare.

Au trecut trei ani și nu vedem revenirea pe care ne-ar fi plăcut s-o vedem. La citire și matematică, scorurile brute sunt chiar mai mici decât în 2022. Iar cea mai mare diferență brută este la citire, aproximativ 15–16 puncte.

Dar problema României este mai veche decât pandemia. Mai veche decât orice ministru. Mai veche decât „România Educată”. Mai veche decât aproape toate scandalurile cărora le-am atribuit, pe rând, starea educației.

7. Problema este că ȘTIAM. Și știam destul de exact.

În februarie 2026, UNICEF România a publicat un raport național privind literația științifică, bazat pe o evaluare realizată de BRIO, compania pe care o conduc, cu sprijinul instituțional al Ministerului Educației și al Centrului Național pentru Curriculum și Evaluare.

43% dintre elevi erau la nivel funcțional, 24% la nivel tranzitoriu, aproximativ 32% în zona de risc.

Nu voi compara direct procentele cu PISA: sunt populații, scale și praguri diferite.

Dar raportul acela arăta ceva ce PISA nu poate arăta: distribuția transversală pe clase. Media literației științifice era 74/100 în clasa I și 44 la începutul liceului. Nu am urmărit aceiași copii de-a lungul anilor, deci nu este o măsurare longitudinală. Dar cohortele succesive arătau niveluri tot mai mici de la o clasă la alta.

PISA ne dă un singur punct pe grafic. Punctul final. Acum vedem unde ducea panta.

8. Și atunci ajung inevitabil la evaluare.

Am un interes profesional evident aici: conduc o companie care face măsurare educațională. Spun asta ca fapt, nu ca scuză.

Aud acum că standardele de evaluare sunt complicate. Că descriptorii sunt prea mulți. Că profesorilor le va fi greu să urmărească nivelul de performanță al copilului, raportat la competențele din programă.

Numai că programele noastre sunt deja construite pe competențe. Profesorul trebuia oricum să le urmărească și să evalueze în ce măsură copilul le-a dobândit. Și o făcea, sau sper că o făcea, încă de când am schimbat programele și am trecut la evaluarea competențelor, nu a cunoștințelor.

Standardele adaugă ceva ce le lipsea: o descriere comună a nivelurilor de performanță. Posibilitatea ca „știe”, „știe bine”, „mai are de lucru” să nu însemne lucruri radical diferite de la un profesor, o școală sau un județ la altul.

În țara în care aproape patru copii din zece ajung la 15 ani sub pragul minim în toate cele trei domenii fundamentale, discutăm dacă este prea complicat să descriem unde se află copilul în procesul de învățare.

Dar dacă nu aflăm asta în clasa a II-a, când aflăm? În a IV-a? În a VI-a? În a VIII-a?

Altfel, aflăm la 15 ani. Vine PISA și ne spune.

Numai că atunci copilul a trecut deja prin aproape zece ani de școală.

PISA ne trimite factura. Lucrurile pe care le facturează PISA în 2026 s-au întâmplat cu mult înainte.

9. PISA începe să măsoare și altceva: ce fel de learner am construit (nu știu să-i zic românește, că nu e doar elev, sperând că învățăm pe tot parcursul vieții. Învățăcel e așa de vetust...).

PISA 2025 nu se mai uită doar la cât de bine citesc copiii, câtă matematică știu sau cum folosesc știința. Începe să se uite mai serios și la ceva ce școala măsoară mult mai rar: cum învață copilul.

În evaluarea din 2025 apar dimensiuni precum agency - sentimentul că poți acționa și influența propriul parcurs -, curiozitatea, perseverența, adaptabilitatea și motivația de a învăța. Este explorată și folosirea inteligenței artificiale. Iar noul domeniu Learning in the Digital World merge și mai departe: se uită la felul în care elevii își reglează propria învățare, aleg strategii, folosesc feedback-ul și instrumentele digitale pentru a construi cunoaștere și a rezolva probleme. Rezultatele complete ale acestui domeniu vor veni separat.

Mi se pare o schimbare importantă de perspectivă.

Pentru că întrebarea nu mai este doar „ce i-am predat copilului până la 15 ani?”, ci și „ce fel de om care învață am construit până la 15 ani?”.

Poate să-și dea seama că nu înțelege? Știe ce să facă atunci când nu știe? Caută o altă strategie? Folosește feedback-ul? Poate evalua informația pe care o găsește? Poate folosi un instrument digital sau AI fără să-i predea lui și gândirea?

Într-o lume în care informația este peste tot, iar AI poate produce într-o secundă răspunsul la o întrebare pe care școala o considera cândva dificilă, competența decisivă nu mai poate fi doar să știi răspunsul. Este să știi ce faci când nu-l știi.

Și poate că aici este, de fapt, întrebarea cea mai interesantă pe care PISA 2025 începe să ne-o pună: nu doar cât au învățat copiii noștri, ci dacă i-am învățat să învețe.

10. Ceea ce ne lipsește.

Nu faptul că România are 413 la citire este vestea cea mai proastă. Nici 419 la matematică, la patru puncte de 2006. Nici măcar cei 38,5%.

Vestea proastă este că știm toate astea de foarte mult timp.

PISA nu a apărut ieri. Evaluările naționale nu au apărut ieri. Diferențele uriașe dintre școli, discrepanțele dintre notele din clasă și evaluările externe, legătura dintre statutul socio-economic și performanță nu le-am descoperit ieri.

Știm. Măsurăm. Publicăm. Ne indignăm câteva zile. Și apoi continuăm.

Poate că întrebarea utilă nu mai este „cine este de vină pentru scorurile de anul acesta?”, ci alta: cum se face că un sistem care știe de aproape douăzeci de ani unde îi sunt problemele reușește atât de greu să schimbe ceea ce se întâmplă efectiv între profesor și copil?

Am schimbat legi, miniștri, structuri. Am făcut strategii. Am avut proiecte europene, formări, digitalizare, remediale, reforme, contrareforme și reforme ale reformelor.

Și totuși, copilul român de 15 ani măsurat de PISA în 2025 este, la matematică, la patru puncte de copilul măsurat în 2006.

Poate că de data asta ar trebui să folosim datele pentru ceva mai greu decât găsirea cu milioane de lupe a vinovatului: să identificăm devreme copilul care nu înțelege ce citește, să știm ce poate și ce nu poate încă să facă, să intervenim înainte ca dificultatea din clasa a III-a să devină decalaj în clasa a VI-a și analfabetism funcțional la 15 ani și să măsurăm dacă intervenția, orice intervenție, a funcționat.

Iar dacă n-a funcționat, să schimbăm intervenția, nu explicația.

Pentru că nu ducem lipsă de diagnostice. Le avem. De-o viață.

Ceea ce ne lipsește este capacitatea de a transforma diagnosticul în tratament.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp