Doamna urcă la Roman și se așază lângă mine. Își ține bagajul în brațe, deși îi propun de câteva ori să-l pună sus, i-ar fi mai comod. Mâinile cu care strânge sacoșa sunt muncite, dar foarte curate. Mă uit la ea din profil: mi-e greu să-i estimez vârsta, pare trecută înainte de vreme. O las în pace și mă întorc la carte.
La un moment dat, o aud în dreapta mea: „Mă scuzați că vă deranjez, unde mergeți?” Îi zic. „Deci nu coborâți la Focșani?” „Nu.” „Dar oare mai e mult până la Focșani?” Mă uit rapid pe fereastră, îi spun că suntem la intrarea în Bacău, deci mai avem. O întreb dacă are telefon ca să-i arăt cum poate verifica singură pe Google Maps unde se află și cât mai are până la destinație. Încerc să explic cât mai limpede, dar tot am impresia că se uită prin mine, așa că renunț și îi dau toate asigurările că o anunț eu când ne apropiem de destinația ei.
Ațipesc, însă. Nu pentru mult timp. Simt o mână pe umăr. „Mă scuzați că vă deranjez”, zice din nou, „n-am vrut să vă trezesc, dar oare unde am ajuns?” Îmi înghit morocăneala și îi arăt indicatorul care se întâmplă să apară chiar atunci. „Uitați-vă că scrie!” Mă privește cu o expresie greu de definit: „Nu știu literele.”
Nu știu nici eu ce să mai zic după asta, doar mi se face un pic rușine că aproape am repezit-o adineauri. Mă întorc la cartea mea, hotărâtă să stau de pază până la Focșani.
Femeia coboară în cele din urmă, nu înainte de a scoate din sacoșă o punguță cu cireșe. „S-o aveți până la București”, zice cu voce caldă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.