E vorba de persoane care niciodată nu povestesc despre realizările proprii, ba chiar le minimizează dacă sunt aduse în discuţie de altcineva, care nu îşi spun niciodată părerea, deşi au idei foarte bune, care sunt de obicei submisivi, chiar dacă li se cer lucruri nerezonabile, şi care rar îşi urmează propriile vise, rămȃnȃnd de multe ori la voia conjuncturilor curente. foto: Profimedia

Între timp, hai să derulăm caseta până în vara anului '99. Y2K bătea la uşă, umbla vorba că pe 5 mai 2000 vine Sfârşitul Lumii, iar profesorul Vergil Hâncu făcea, pe la televizor, predicţii sumbre cu privire la cutremure. Eu eram un ţânc de 6 ani, cu ceva plete, şi deşi nu începeam şcoala decât un an mai târziu, eram destul de atent la ce se întâmpla în jurul meu şi destul de conectat la cotidian.

Aveam nevoie doar ca întrebarea să mă lase în pace.

Probabil că sunt eu mai bătut în cap și nu pricep.

Recent, am devenit nostalgic după taberele copilăriei - nu știu exact motivul, dar poate o să-l deslușesc până la finalul articolului. Șase veri la rând, din 1998 până în 2003, adică de la 9 ani până am intrat la liceu, am fost în taberele de creație literară „Tinere condeie” de la Tismana (județul Gorj), apoi Poiana Pinului și Arbănași (ambele din județul Buzău).

Simt că fug de la un copil la altul, că strâng micul dejun, apoi o culc pe bebe, apoi calmez fetița mijlocie, apoi pregătesc sandvișuri pentru parc, în timp ce sunt întreruptă ca să o asist pe fetiță de trei ori pe minut.

Robert Fulghum a spus-o de mult: nu te îngrijora că nu te ascultă copiii. Îngrijorează-te că te privesc mereu.

Cred asta pentru că Maria se joacă de peste o oră și jumătate cu o fetiță unguroaică de vârsta ei. Construiesc, își fac planuri, aleargă, deși nu vorbesc aceeași limbă.

Cu sare în păr, nisip prin mașină, urme de bronz și piele arsă ne apropiam de București cu cei 3 copii pe bancheta din spate, după 5 zile la mare. Drumul a fost liniștit, băiețelul (5 ani) a ascultat muzică cu noi, iar fetele (3 ani, respectiv bebe de 10 luni) au dormit majoritatea drumului.

De aceea, pe mine astfel de scene mă tulbură foarte tare. Pentru că nu văd doar un copil rănit și o mamă pierdută. Văd un lanț cauzal și o istorie care se repetă dintr-o generație în alta. Și nevoia urgentă de a rupe acest lanț.