sursa foto: Profimedia
Acum ceva vreme, m-am trezit la ora 3 dimineața întrebându-mă: „Sunt un tată bun?”
Nu era prima dată când îmi puneam întrebarea asta. Doar că, la ora 3 dimineața, părea mult mai urgentă decât era. Soția mea dormea lângă mine și nu avea rost s-o trezesc. Mi-era clar că nu era ceva ce trebuia rezolvat chiar în acel moment.
Am pus mâna pe telefon, aproape din reflex. Știam exact ce urma. M-aș fi uitat la un clip ca să scap de starea aceea, apoi la încă unul, iar peste o oră aș fi fost tot treaz, cu aceeași întrebare în minte și cu o oră de somn în minus.
De data asta, m-am oprit înainte să deschid telefonul. Însă tot nu puteam să adorm.
Lucrez în tehnologie de peste 25 de ani. Știam ce i-aș fi spus altcuiva: lasă mobilul, respiră, nu încerca să rezolvi acum ceva ce poate aștepta până dimineața.
Faptul că știam toate astea nu m-a ajutat prea mult. La ora aceea, nu vorbeam cu partea din mine care ținea cont de argumente.
Nu căutam un verdict despre felul în care îmi cresc copiii. Mi-ar fi prins bine să-mi spună cineva doar că întrebarea putea aștepta și, astfel, să mă ajute să mă liniștesc cât să adorm din nou.
Aveam deja un chatbot în telefon. Îl foloseam ca să mă ajute la muncă, să-mi îmbunătățesc rutina de sport și alimentație sau să-mi explice lucruri pe care nu le știam. Aș fi putut să-i scriu și atunci.
Nu i-am scris. Dar știam destul de bine cum ar fi decurs conversația.
Probabil mi-ar fi spus că simplul fapt că îmi pun întrebarea arată că îmi pasă. Poate ar fi continuat cu o listă despre ce înseamnă să fii un părinte bun.
Numai că chatbotul nu știa dacă gândul acela îmi venise pentru prima dată sau mă ținea treaz noapte de noapte. Nu știa ce se întâmplase înainte să adorm. Nu știa dacă răspunsul lui avea să mă liniștească sau să mă facă să caut încă o confirmare.
Și, mai ales, nu știa când să se oprească.
Pentru un chatbot generalist, fiecare mesaj este o întrebare care cere un răspuns. Într-un moment de anxietate, încă un răspuns poate aduce încă o întrebare.
Anxietatea nu spune „mulțumesc, mi-ajunge”. Mai cere o explicație, o verificare, o garanție.
Un chatbot obișnuit continuă conversația cât timp îi scrii. Iar în noaptea aceea, eu aveam nevoie s-o închei.
Până la urmă, m-am ridicat din pat. Am băut un pahar cu apă, m-am uitat câteva minute pe geam și am respirat mai rar decât îmi venea natural. Mi-am spus că întrebarea rămâne la fel de bună și a doua zi la prânz, când o să am mintea mai limpede. N-a funcționat instantaneu și nu prea m-a convins. Dar la un moment dat am reușit să adorm.
Dacă te trezești și tu așa, cam asta e tot ce ai putea face în momentul acela. Pune telefonul jos. Ridică-te sau măcar uită-te în jur, ca să-ți amintești unde ești, unde se află corpul tău acum. Respiră mai rar decât îți vine. Și spune-i întrebării, la propriu, că are o programare a doua zi.
O aplicație făcută pentru asemenea momente ar trebui să te ajute exact cu asta. Să observe că te repeți. Să înțeleagă că întrebarea „Sunt un tată bun?” nu cere neapărat un eseu despre creșterea copiilor, ci poate doar puțin ajutor să revii cu picioarele pe pământ. Și apoi să te lase să închizi telefonul.
În noaptea aceea, nu încercam să încep o psihoterapie la 3 dimineața. Aveam nevoie doar ca întrebarea să mă lase în pace.
Un ajutor de câteva minute nu este terapie. E ca o pastilă pentru durerea de cap. O aplicație pentru anxietate ar trebui luată fix așa, nu ca un antibiotic care promite că te face bine în câteva zile. De anxietate, ca emoție normală, nu ai de ce să te vindeci; anxietatea ne-a ajutat să supraviețuim ca specie. Însă de o frică de viitor exagerată, care ar putea ajunge să-ți conducă viața, ai putea să scapi. Dar asta e o discuție mai lungă, pe care o păstrez pentru alt articol.
O pastilă pentru durerea de cap nu e un tratament. Nu rezolvă cauza durerii și nu promite că ea nu va reveni. Îți oferă doar un răgaz.
Discuțiile lungi se poartă cu un om. Dar nici terapeutul nu promite că te „face bine”, ci tu faci schimbările, cu ajutorul lui. Cu un psihoterapeut, vorbești despre lucrurile pe care ai prefera să le eviți și asupra cărora revii atunci când nu-ți iese. Unii oameni merg la terapie câteva luni, alții ani întregi, iar pentru unii e mai degrabă ca spălatul pe dinți: o formă de grijă continuă, nu o intervenție cu termen fix. Iar în timp, omul din fața ta ajunge să-ți recunoască ezitările și subiectele pe care le ocolești. Niciun smartphone nu poate înlocui asta.
Eu, în noaptea aceea, nu aveam nevoie de o discuție lungă. Aveam nevoie de un răgaz.
Pentru minutele acelea, construiesc Anima Felix: o aplicație prezentă atunci când anxietatea intră în buclă și ai nevoie de ajutor ca să te oprești. Nu pune diagnostice, nu se prezintă drept terapeut și nu e făcută pentru situații de criză. Încearcă să facă ce am făcut eu atunci, stângaci și pe pipăite: să-ți ofere răgazul, să te ajute să închei conversația la momentul potrivit și să-ți amintească limpede că sunt momente în care o aplicație nu e de ajuns și ai nevoie de un om.
Nu știu nici acum dacă sunt un tată bun. Probabil că răspunsul îl vor da, peste ani, copiii mei. Dar m-am oprit, încet-încet, din a rumina (n.r. a medita asupra unui fapt). Și din a mai aștepta un verdict de la un telefon.
Dimineața, pot vorbi cu soția mea sau cu cineva apropiat. Dacă întrebarea începe să revină prea des sau simt că începe să-mi conducă viața, am să fac o programare la un terapeut.
Pentru că la 3 dimineața, nu trebuie să lămuresc ce fel de tată sunt. Trebuie doar să nu-mi fac și mai rău, stând o oră pe telefon, uitându-mă la filmulețe sau continuând o conversație fără sfârșit.
Unele întrebări pot aștepta până dimineață.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.