Câți copii, atâtea moduri de a învăța: vizual, auditiv, kinestezic. Nu credeam că doi copii crescuți la fel pot avea moduri atât de diferite de a învăța

sursa foto: NeurOptimal

Dificultățile de învățare nu se arată întotdeauna sub forma unei note mici, a unor notițe haotice pe caiet sau a unui copil care „nu este atent la lecție”. Uneori, ele se ascund chiar în spatele performanței. Am învățat asta nu doar ca părinte, ci și din experiența mea de neurotrainer.

Am doi copii. Și, dacă cineva mi-ar fi spus, când erau mici, că doi copii crescuți în aceeași familie, cu aceleași reguli, aceleași valori și, în mare măsură, aceleași oportunități, pot avea nevoie de abordări atât de diferite pentru a învăța, probabil că aș fi înțeles la nivel rațional ideea, dar nu și în profunzime. Astăzi, după 14 ani de experiență cu copiii mei școlari, multe cărți citite, conferințe și podcasturi audiate, o înțeleg în alt fel.

Pentru că cei doi copii ai mei sunt aproape două definiții opuse ale relației cu învățarea. Unul poate să stea ore întregi singur la birou cu cărți, caiete, fișe de lucru, scheme elaborate, să se concentreze, să înțeleagă, să memoreze, să facă sinteze și să construiască logic informația. Are o capacitate extraordinară de studiu individual, își organizează singur programul de învățare și poate duce un volum mare de muncă fără să aibă nevoie de cineva permanent lângă el. De multe ori ascultă muzică în timp ce învață. Nu se ridică de la birou până nu termină ce are de făcut, uneori se consultă cu grupul de colegi, se enervează când nu „îi iese din prima”, bate cu pumnul în masă, dar nu se lasă până nu rezolvă problemele.

La prima vedere, ai spune: copilul perfect pentru școală și pentru părinți. Și totuși, tocmai aici începe povestea. Pentru că, pe măsură ce miza crește, apare anxietatea de performanță. Iar înaintea examenelor, această anxietate poate deveni copleșitoare. Somn agitat, neodihnitor, lipsa poftei de mâncare, iritabilitate și o tensiune interioară care pare disproporționată în raport cu situația concretă. Cu cât examenul este mai important, cu atât presiunea crește. Iar de aici apare paradoxul: copilul care poate mult ajunge să se teamă că nu va putea, că nu va face față.

Nu pentru că nu a învățat, dimpotrivă. Uneori tocmai copiii foarte conștiincioși, foarte performanți, care își construiesc standarde înalte, ajung să transforme orice examen într-un test nu doar al cunoștințelor, ci al propriei valori. „Dacă nu reușesc?”, „Dacă uit?”, „Dacă nu mă ridic la nivelul așteptărilor?”, „Dacă toți prietenii mei reușesc și eu rămân pe dinafară?” sunt întrebările care frământă mintea unui astfel de elev.

În acele momente, nu mai vorbim doar despre cât știe copilul. Vorbim despre cât de bine poate să-și regleze emoțiile atunci când presiunea crește.

Celălalt copil al meu este aproape opusul. Concentrarea este mai dificilă. Atenția se risipește ușor. Organizarea sarcinilor de lucru nu vine întotdeauna natural. Creativitatea este la maximum, fluxul de idei asemenea, dar planificarea, prioritizarea, respectarea unui ritm constant de studiu sunt dificile și cer mai mereu ghidaj și verificare. Mai pe românește spus, „stai mereu cu gura pe el”.

Dacă primul copil își poate construi singur un cadru de lucru, celui de-al doilea îi este uneori mai greu să găsească și să urmeze un program, să se înregimenteze într-un sistem cu reguli fixe. Dar există ceva ce primul copil nu are în aceeași măsură: o extraordinară încredere în sine. Este optimist, vesel, detașat. Nu transformă fiecare greșeală într-o catastrofă. Dacă ceva nu iese, are un plan B la îndemână: „Bine, vedem ce facem mai departe.” Se consultă cu familia, prietenii, colegii, pentru că spiritul de echipă și solidaritatea sunt valori de bază.

Și aici apare un alt paradox, copilul care învață foarte bine poate suferi enorm înaintea unei evaluări și poate reacționa exagerat în cazul unui eșec. Copilul căruia îi este mai greu să se organizeze poate traversa aceeași evaluare cu mult mai multă seninătate și se poate replia mult mai ușor după o înfrângere.

Ca părinte, am fost nevoită să înțeleg că nu pot folosi aceeași măsură pentru amândoi. Deseori când povestesc despre ei, spun „pe unul nu-l pot ridica de la birou, iar pe celălalt nu-l pot așeza la birou”.

Nu pot spune unuia: „Ai toate resursele și șansele să reușești, trebuie doar să te detașezi mai mult”, pentru că problema lui nu este concentrarea.

Și nu pot spune celuilalt: „Trebuie doar să fii mai serios”, pentru că problema lui nu este lipsa voinței, ci a unei nevoi de găsire a motivației, scopului, sensului pentru care trebuie să învețe. Deloc întâmplător, cele mai dese întrebări pe care le primesc de la el sunt „DE CE trebuie să fac asta?”, „La ce îmi folosește mie chestia asta?”

Nu există un singur tipar de „copil bun la învățătură”

În spatele comportamentelor vizibile există profile diferite de funcționare, iar de aici începe una dintre cele mai importante conversații despre dificultățile de învățare.

Pentru că, atunci când spunem „copilul are probleme la școală”, tindem să ne uităm imediat la rezultate: note, teme nefăcute, greșeli, neatenție, rezultate la teste.

Dar în spatele aceluiași rezultat pot exista cauze complet diferite.

Un elev poate avea dificultăți de concentrare, altul poate avea dificultăți de organizare. Altul poate înțelege foarte bine materia, dar să fie blocat de anxietatea de performanță, altul poate avea nevoie de mai mult timp pentru a procesa informația și de o motivație clară pentru a se implica.

Mai există o piesă importantă a acestui puzzle: felul în care copilul preferă să primească și să proceseze informația. Pe mine acest lucru m-a ajutat să înțeleg mai bine de ce copiii mei sunt atât de diferiți la școală, deși între ei e o diferență de doar doi ani.

sursa foto: NeurOptimal

Vizual, auditiv sau kinestezic?

În educație se vorbește frecvent despre trei stiluri de învățare: vizual, auditiv și kinestezic.

Copilul cu preferință pentru învățarea vizuală poate beneficia de scheme, hărți mentale, filme, documentare, desene, culori, grafice, imagini și organizarea vizuală a informației.

Cel cu o preferință auditivă poate reține mai ușor atunci când ascultă explicația, discută, pune întrebări sau verbalizează ceea ce a învățat.

Pentru copilul cu preferință kinestezică, învățarea poate deveni mai accesibilă atunci când există mișcare, experiment, manipularea obiectelor, aplicarea practică sau implicarea directă în activitate.

Cei mai mulți copii din Generația Z sunt o combinație de vizual cu kinestezic, de aceea multe metode de învățare care au funcționat la generațiile X sau Y sunt de cele mai multe ori ineficiente. Important este să nu transformăm aceste categorii în etichete, fiindcă niciun copil nu este „doar vizual” sau „doar auditiv”. Oamenii folosesc toate aceste modalități, în proporții și contexte diferite. Iar cercetarea educațională nu susține ideea că simpla potrivire rigidă a predării cu un presupus „stil de învățare” ar produce automat rezultate mai bune.

Mai util este să observăm cum învață copilul cel mai eficient într-un anumit context și să-i oferim cât mai multe căi de acces la informație.

Uneori, o schemă ajută. Alteori, o explicație spusă cu voce tare. Alteori, un experiment. Iar uneori problema nu este metoda prin care predăm, ci starea în care se află copilul atunci când trebuie să învețe.

Iar aici experiența mea profesională de neurotrainer a început să se întâlnească cu experiența mea de mamă de copii școlari cu nevoi și dificultăți de învățare foarte diferite.

Neurotraining, noul aliat pentru performanță cognitivă și echilibru emoțional

Am descoperit, inclusiv prin lucrul cu Dynamical Neurofeedback NeurOptimal, că ceea ce urmărim nu este să transformăm un copil în altcineva. Nu să-l facem pe copilul anxios să devină detașat sau pe cel dezorganizat să devină brusc hiperdisciplinat, ci să le oferim un context în care creierul să poată exersa autoreglarea.

Pentru fiecare dintre copiii mei, antrenamentele cerebrale cu neurofeedback dinamic NeurOptimal au făcut parte dintr-un astfel de demers. Am observat, în timp, schimbări pe care le-am asociat cu o mai bună echilibrare cognitivă și emoțională: pentru unul, în relația cu presiunea și anxietatea de performanță; pentru celălalt, în zona atenției, concentrării, organizării și motivației.

Ca elev sau student într-o lume în care copiii sunt tot mai expuși la stres, presiuni școlare și stimuli digitali, antrenamentele neuronale constituie o metodă blândă, non-invazivă care sporește performanțele cognitive și gestionează anxietatea de performanță.

Spun asta din perspectiva unei mame care a avut acces la foarte multă informație și, în același timp, din perspectiva unui neurotrainer care a învățat să nu mai caute o singură explicație pentru toate dificultățile de învățare.

Dacă ești părinte, îți sunt cunoscute una sau mai multe dintre afirmațiile de mai jos:

• „nu am chef de teme”;

• „nu îmi pasă”;

• „mă apuc de mâine”;

• „aștept un moment mai bun”;

• „dar chiar e nevoie să fac asta?”;

• „la ce-mi trebuie să învăț asta?”

• „m-am plictisit”;

• „sunt obosit, nu mai pot!”

• „m-am săturat de școală, de învățat”;

• „mi-e groază de examenul de evaluare”;

• „tremur de frică pentru examenul care vine”;

• „mi se strânge stomacul numai când mă gândesc la...”

Pentru că poate că una dintre marile greșeli pe care le facem în educație este să confundăm rezultatul cu procesul. Vedem un elev cu rezultate bune și presupunem că totul este bine, minunat, „ce bine de el și de familia lui!”. Vedem un copil care mai mereu amână, îi vine greu să se organizeze și spunem că este leneș. Vedem unul care n-are stare înainte de examen și îi spunem să se calmeze. Dar copilul nu are întotdeauna acces la butonul acela imaginar pe care noi îi cerem să îl apese: „concentrează-te”, „organizează-te”, „nu mai fi anxios”, „ai încredere în tine”.

În spatele acestor comportamente există un întreg univers cognitiv și emoțional, pe care părintele are nevoie, înainte de orice, să îl observe, să îl înțeleagă. Și mai ales, să nu compare frații, să nu transforme diferențele de ritm și de personalitate în etichete.

Dar cred că cel mai important e să înțeleagă că a învăța nu înseamnă doar a acumula și a apoi a reproduce informație. Ci mai degrabă, cum înveți, pentru ce înveți, cum poți tolera frustrarea, cum îți organizezi energia, cum gestionezi presiunea, cum și când ceri ajutor, cum îți revii după un eșec și îți reconstruiești încrederea în tine ca să continui.

Cei doi copii ai mei m-au învățat această lecție în două moduri complet diferite.

Unul m-a învățat că performanța fără echilibru emoțional poate deveni o povară.

Celălalt m-a învățat că încrederea în sine și optimismul nu înlocuiesc întotdeauna atenția, organizarea și capacitatea de a susține un efort până la capăt.

Iar eu, ca mamă și neurotrainer, am învățat să nu mai caut copilul „bun la învățătură”, ci copilul care își găsește propriul mod de a învăța. De asemenea, am învățat cum îi ajut să-și descopere motivația, visul profesional și personal, fără să-și piardă echilibrul emoțional, curiozitatea și încrederea în propria lor capacitate de a crește. Iar dacă există tehnologii inovatoare care pot susține performanța școlară a elevilor, cu atât mai mult merită folosite.

Poate că adevărata provocare a educației nu este să-i facem pe toți elevii să învețe la fel, ci mai degrabă să conștientizăm că uneori copilul care pare că nu poate învăța nu are nevoie să fie împins mai tare. De cele mai multe ori, are nevoie să fie privit mai atent, fiindcă în spatele unei dificultăți de învățare nu se află întotdeauna lipsa unei capacități, ci o capacitate care încă nu și-a găsit calea potrivită de a se exprima.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp