Poate că nu există întrebare mai inocentă și, totodată, mai apăsătoare decât aceasta. O întrebare care ne urmărește încă din anii în care lumea nu ne încăpea în palme, iar viitorul nu era decât o întindere nesfârșită, fără hotare și fără consecințe. Atunci nu știam încă să deosebim ceea ce ne dorim de ceea ce se așteaptă de la noi. Știam doar să visăm.

Dar faptul că găsisem domeniul potrivit nu însemna că eram și pregătită pentru el. Îmi amintesc primele exerciții pe Illustrator. Mă uitam la program și, sincer, îmi venea să plâng. Eram speriată că nu voi reuși niciodată să-l învăț. Părea atât de complicat, iar eu aveam idei pe care voiam să le văd transformate în ceva concret. Așa că a trebuit să aleg între două lucruri: frica de a nu ști sau dorința de a crea. Am ales a doua variantă. Am dat frica la o parte și am început să învăț. Iar replica „nu știu să folosesc Illustrator” — care la început era un motiv real de panică — a devenit, în timp, o glumă. Pentru că ideile mele creative aveau nevoie să fie materializate. Și, dacă voiam să le văd existând în lumea reală, trebuia să învăț instrumentele care mă puteau ajuta să le construiesc.

Un studiu recent realizat în România, în rândul persoanelor familiarizate cu AI care își caută un loc de muncă, arată o discrepanță majoră între utilizarea inteligenței artificiale și cunoașterea potențialului său real.

În rândurile care urmează, Diana Vijulie - psiholog clinician și psihoterapeut pentru adulți, copii și adolescenți - ne invită să facem un pas în spate și să privim dincolo de aceste clișee zgomotoase. Combinând luciditatea datelor statistice, care demontează mitul tinerilor care fug de muncă, cu introspecția emoționantă a propriului trecut, ea ne aduce aminte un adevăr fundamental și profund incomod: niciun tânăr nu crește izolat, într-un balon de sticlă. Ei sunt, de fapt, reflexia lumii și a sistemelor pe care noi, cei mari, le-am construit.

Fantomă pe care o vedem cu toţii, iar eu în două ipostaze: în sala de curs, cȃnd privesc oameni care nu au curajul să-şi spună opinia sau să răspundă la o întrebare (deşi ştiu răspunsul corect) şi în cabinet, unde văd spaima inclusiv în mȃini tremurânde sau lacrimi. Foto: Profimedia

Am aflat asta la Innovation Labs, organizat de Politehnica. Eram în sală cu tineri studenți care prezentau start up-uri. Tineri care se pregătesc pentru o lume în care ecranele riscă să le fure bucăți întregi din viață.

M-am gândit mult la un cadru pentru întreaga-mi viață. Mi-a venit ideea briliantă de a-mi face autobiografia. Mi-am promis ca la fiecare schimbare de prefix să-mi fac câte o biografie. Asta este a mea. Foto: arhiva personală a Antoniei Zugravu

Facebook-ul a avut grijă de dimineață să îmi trimită o poză de acum fix 16 ani. Era 2010 și eram în ultimul an de facultate. Mă uit atentă la poză. E aceeași imagine pe care mama o are înrămată și asezată frumos în biblioteca cu portrete, alături de poza lu’ fratele miu pe la 7 ani.

1. Sunt țări în lumea asta care au început să reglementeze accesul minorilor la rețelele sociale. În Australia, de pildă, adolescenții până în 16 ani au acces interzis pe orice rețea socială.