Niciun tânăr nu crește într-un balon de sticlă, nu este „leneș” și nici „sensibil”. Iată cum vindecăm ruptura între generații

sursa foto: Profimedia

Zilnic asistăm la un proces public în care o întreagă generație este judecată în contumacie. Privim către tinerii de astăzi și ne grăbim să-i așezăm în două cutii convenabile: fie îi acuzăm de lene și lipsă de implicare; fie îi compătimim, tratându-i ca pe o „generație de sticlă”, prea fragilă pentru a încasa un refuz. Însă, de fiecare dată când le punem o etichetă, de fapt ne scutim pe noi înșine de efortul de a-i vedea cu adevărat și de a ne implica în viețile lor.

În rândurile care urmează, Diana Vijulie - psiholog clinician și psihoterapeut pentru adulți, copii și adolescenți - ne invită să facem un pas în spate și să privim dincolo de aceste clișee zgomotoase. Combinând luciditatea datelor statistice, care demontează mitul tinerilor care fug de muncă, cu introspecția emoționantă a propriului trecut, ea ne aduce aminte un adevăr fundamental și profund incomod: niciun tânăr nu crește izolat, într-un balon de sticlă. Ei sunt, de fapt, reflexia lumii și a sistemelor pe care noi, cei mari, le-am construit.

Acest articol nu este doar o analiză a dificultăților cu care se confruntă Generația Z, ci este o provocare directă adresată nouă, adulților. Este o invitație de a renunța la confortul scuzelor, la iluzia că tinerii de azi sunt „altfel”, și de a ne asuma responsabilitatea de a le oferi singurul mediu în care pot prospera cu adevărat: un spațiu în care sprijinul emoțional să coexiste alături de așteptări ferme.

Vă invit să citiți o radiografie onestă despre curajul de a nu-i mai abandona pe tineri în spatele etichetelor.

„Despre generația asta de tineri se spun, în mod deosebit, două lucruri, care par să fie diferite și să vină din direcții complet opuse.

Unul vine dinspre angajatori și oameni mai în vârstă, și spune că sunt leneși și răsfățați, că nu vor să muncească. Celălalt, dinspre părinți și specialiști, iar acesta spune că sunt fragili, o generație de sticlă, sau de fulgi de zăpadă, crescută în puf, incapabilă să încaseze un „nu".

Cele două tabere se cred dușmane. Se contrazic prin social media, pe la televizor și prin articole. Una îi acuză pe tineri că nu suferă destul, cealaltă că suferă prea ușor. Mie mi se pare că fac fix același lucru. Și una, și cealaltă aruncă o sentință peste o generație întreagă, care nu e în cameră ca să răspundă. Și chiar dacă ar fi, mă întreb dacă i-am asculta.

Tabăra dintâi e zgomotoasă. Pe LinkedIn, circulă articole cu titluri de genul „De ce nu voi mai angaja niciodată un tânăr din generația asta". S-au inventat cuvinte pentru ei: quiet quitting, lazy girl jobs, bare minimum Monday. Fiecare termen spune, pe scurt, același lucru: nu mai merită efortul.

Dacă ne uităm la România, cifrele par să le dea dreptate celor din tabăra asta. După datele Eurostat, avem cea mai mare rată din Uniunea Europeană a tinerilor care nici nu învață, nici nu muncesc, nici nu se califică: 19,4% în 2024, față de o medie europeană de nici 11%. Și cea mai ridicată rată a șomajului în rândul tinerilor sub 25 de ani, 26,3%, peste Spania și Grecia. Pare dovada perfectă că generația asta fuge de muncă.

Numai că, privite mai atent, cifrele mai spun și altceva. Un studiu CPAG din 2026, „Generația blocată între școală și muncă", construit pe datele europene ale forței de muncă, arată că la noi educația și piața muncii funcționează ca două lumi aproape separate: abia 1 procent dintre tineri reușesc să combine școala cu un loc de muncă, de zeci de ori mai puțin decât în alte țări europene. Iar întrebați ce-i ține deoparte, tinerii nu vorbesc despre lene. Un sondaj INSCOP din 2025, citat în același studiu, arată că 44% pun pe primul loc salariile mici, și doar 27,5% își consideră leafa pe măsura traiului. Se feresc de o muncă prost plătită, într-un sistem care i-a lăsat nepregătiți pentru ea.

De altfel, reproșul nu e nou. Fiecare generație a fost acuzată la fel la intrarea în câmpul muncii. Boomerii au fost cândva hipioții leneși, milenialii - răsfățații care voiau totul de-a gata. Doi psihologi americani, John Protzko și Jonathan Schooler, au studiat impresia asta într-o cercetare publicată în 2019 în revista Science Advances. Au descoperit că e o iluzie produsă de propria noastră memorie și că fiecare ne plângem fix de ce ne pricepem mai bine. Cei care țin la autoritate cred că tinerii nu mai respectă pe nimeni. Cei care citesc mult cred că tinerii nu mai citesc. Verdictul despre un tânăr e, până la urmă, un autoportret în antiteză al celui care îl face.

Iar când sunt întrebați tinerii înșiși, tabloul se complică. Cel mai amplu studiu despre generația Z din România, realizat de BCR, a găsit un paradox: șase din zece spun că au încredere în ei, dar aproape tot atâția recunosc că se blochează atunci când trebuie să-și susțină ideile în fața altora. Pare că nici ei nu au interiorizat foarte bine felul clivat în care îi vede societatea.

Aici vă invit să aducem în discuție disprețul și care e costul lui. Când spun că un tânăr e leneș - și oricât ne-am păcăli noi că suntem îndreptățiți să-l scoatem pe gură, e o formă de dispreț sub acest cuvânt -, nu mai trebuie să mă întreb dacă slujba pe care i-o ofer chiar merită osteneala. „Leneș" închide discuția. Exact cum o închide și „sensibil". Una e o etichetă aspră, cealaltă blândă, și amândouă mă scutesc de tânărul din față și mă lasă să-mi văd liniștită de viața mea. Și nimic nu se schimbă.

Tabăra a doua e a mea. Am cunoscut-o întâi de cealaltă parte. Am fost adolescenta pe care ceilalți o reduceau la o etichetă.

La cincisprezece ani, nu mă certam cu adulții. Mă feream de ei. Treceam pe lângă ei cât puteam de neobservată, dădeam răspunsuri scurte, dispăream în camera de lângă. Cine m-ar fi descris atunci ar fi zis că sunt cuminte...

Nu tăceam nici fiindcă eram cuminte și nici fiindcă n-aveam ce spune. Tăceam fiindcă învățasem că nu prea are rost. Aveam, despre mine, două convingeri care nu se împăcau. Una era că nu mă descurc singură, că trebuie să fiu supravegheată și corectată, pentru că asta mi se spusese ani la rând. Cealaltă era că n-am voie să greșesc, că tot ce fac trebuie să iasă perfect. Și asta mi se spusese ani la rând. Pune-le împreună și obții un adolescent care nu mai încearcă nimic în văzul nimănui.

Ce mi-aș fi dorit, de fapt, nu era să mă ascund sau să fiu lăsată în pace. Era tocmai pe dos. Mi-aș fi dorit să aștepte cineva ceva de la mine. Nu perfecțiune. Competență. Cineva care să presupună, simplu, că pot, că mă descurc, că dacă greșesc o să mă ridic. Așteptarea asta lipsea, și lipsa ei mă ținea pe loc și m-a ținut mult timp.

În loc de ea, am primit o etichetă. Eram sensibilă. Eram și stângace. O etichetă e o comoditate pentru toți ceilalți. Odată ce sunt sensibilă, nimeni nu mai trebuie să se uite mai atent la ce mi se întâmplă. O supărare de-ale mele se reduce la „iar e sensibilă". O zi proastă trece drept firea mea. Eticheta îi scutește pe oameni de efortul de a mă vedea din nou, de fiecare dată.

Acum eu sunt cea care ar trebui să pună etichetele, doar că le-am învățat numele corecte: depresie, anxietate, TOC. Dar nu-mi place deloc să le folosesc. Și-n plus, am mai observat ceva. Am crescut, ca părinți și ca specialiști, cu ideea că a înțelege e mereu varianta superioară. Cine se enervează pe un tânăr pare primitiv. Cine îi găsește o explicație pare matur. Așa că, atunci când explic purtarea unui adolescent în loc să mă supăr pe el, nu am senzația că fug. Am senzația că am progresat.

E bine să ne înțelegem tinerii, doar că e important să nu uităm să avem și așteptări de la ei. Pot să înțeleg foarte bine de ce un adolescent a fost iresponsabil într-o chestiune și, în același timp, să mă aștept ca el să răspundă pentru asta. Cele două nu se exclud. Problema apare când înțelegerea ia locul așteptării. Când „știu de ce a făcut-o" alunecă, pe nesimțite, în „deci n-avea încotro".

Tânărul căruia i se găsește mereu o explicație învață, până la urmă, să se scuze singur. Crește și devine un adult care are pentru orice ratare un motiv pregătit dinainte. Își cunoaște perfect rănile, le poate numi pe toate, și tocmai de-asta nu mai e nevoit să se schimbe. I-am dat un limbaj cu care să nu mai fie nevoit să se întoarcă niciodată în cameră.

Dar aici vine partea cu adevărat incomodă pentru noi, partea de care încearcă să ne apere scuzele sau acuzele pe care le aruncăm asupra lor. Că un tânăr nu a crescut într-un balon de sticlă până la vârsta asta. Ci că a trăit într-o societate pe care i-am construit-o noi, cei mai mari decât el. Când spun despre un tânăr că e sensibil sau că e leneș, ce spune asta despre mine? Despre suportul pe care i l-am oferit, sau nu, eu. Eu, individual, sau eu ca parte din societate? Pentru că e foarte important să avem așteptări de la ei. Dar la fel de important e să oferim și sprijin, suport, ajutor ca ei să le poată atinge.

La cincisprezece ani, n-aș fi avut cuvinte pentru nimic din toate astea. Știam doar că mă feream de adulți și că îmi lipsea ceva, fără să pot spune ce. Acum cred că știu ce. Îmi lipsea cineva destul de sigur că mă descurc încât să nu-i fie teamă să-mi ceară socoteală. Cineva pe care să-l pot dezamăgi și care să rămână, totuși, în relație.”

În cele din urmă, a renunța la etichete nu înseamnă a renunța la responsabilitate, ci, dimpotrivă, a ne-o asuma pe deplin. Tinerii noștri nu cresc în baloane de sticlă, izolați de realitate. Ei reflectă lumea și societatea pe care noi, cei mari, le-am modelat-o. De aceea, vindecarea rupturii dintre generații nu stă în a-i arăta cu degetul, numindu-i „leneși”, dar nici în a-i privi cu o milă paralizantă, ascunzându-i în spatele etichetei de copii „sensibili”.

Soluția stă în curajul nostru de a fi cu adevărat prezenți. Tinerii au nevoie de noi să fim acei adulți care nu se tem să aibă așteptări de la ei, dar care sunt dispuși să stea alături de ei, oferindu-le sprijinul și îndrumarea de care au nevoie pentru a reuși. Au nevoie să vadă în ochii noștri convingerea sinceră că pot, că se descurcă și că o greșeală nu este un eșec definitiv, ci doar un pas firesc în procesul lor de creștere.

Haideți să fim generația de adulți care le oferă tinerilor cel mai prețios și rar dar: spațiul de a fi vulnerabili fără a fi judecați. Să devenim acei oameni pe care ei să își permită să-i dezamăgească din când în când, știind cu certitudine că vom rămâne, cu răbdare și deschidere, în relație cu ei. Căci abia atunci când le vom oferi o plasă de siguranță emoțională dublată de încrederea că pot mai mult, tinerii noștri vor găsi în ei curajul de a muta munții din loc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp