Facebook a avut grijă de dimineață să îmi trimită o poză cu mine de acum fix 16 ani. Era 2010 și eram în ultimul an de facultate. Mă uit atentă la poză. E aceeași imagine pe care mama o are înrămată și așezată frumos în biblioteca cu portrete, alături de poza lu’ frate- miu pe la 7 ani.
Mă uit mai bine la poză și mai văd o privire de leu la un copil de 22 de ani, pentru că atât aveam atunci. Studenta în ultimul an la Facultatea de Jurnalism din Iași ( Cuza) lucram în echipă la un proiect practic pentru atelierul video pe care îl făceam la acea vreme cu Alexandru Condurache. Mă întreb pe unde mai e omul ăla?! Practic, pozele urmau să fie publicate într-o revistă de tip glossy pe care urma să o prezentăm în fata auditorului de profesori și colegi. Da, făceam multă practică la Iași. De asta am și ales să studiez acolo, eu de loc fiind dobrogeancă
Tot pe vremea aia prezentam știri în direct la Nord Est Fm, un radio studențesc cu acoperire locală, creat și coordonat de profesorii Departamentului de Jurnalism din Universitatea Alexandru Ioan Cuza. Faină treabă au făcut oameni ca Violeta Cincu sau Daniel Condurache aka Boieru’ care erau în fruntea radioului și ne erau și profesori la catedră.
Făceam practică pentru a fi pregătiți să ne înscriem în câmpul muncii. Se știa că în presă se intră greu și rămâne cine poate. Aici vorbim de presa din anii 2007-2010, o perioadă în care abundau formatele românești TV de genul documentare ca: „România, te iubesc!” sau “În premieră” cu Carmen Avram. Aveam modele clare – toate fetele voiau să fie Andreea Esca, iar băieții erau setați pe Mircea Badea ca model de jurnalist. Eu voiam să fiu Paula Herlo sau Carmen Avram.
Îndrăgostită de munca de teren și poveștile la cald, am avut șansa încă din facultate să îmi exersez abilitățile de jurnalist și să construiesc povești sub forma unor reportaje radio care au ajuns să câștige și câteva premii, pe acolo pe unde ne trimitea profa’ Cincu, cum a fost concursul Europa Jurnaliștilor din Amfiteatre și altele. Am făcut povești radio despre migrația tinerilor basarabeni în România, dar și despre copiii nevăzători de la Târgu Frumos. Făceam muncă de teren, dar și de studio pentru că prezentam cele mai importante evenimente ale zilei, într-o emisiune de tip sinteză a zilei „Puls Nord Est” pe lângă jurnalele de știri pe care le scriam și prezentam în direct la Radio Nord Est. Se muncea mult, dar ne plăcea. Până am învățat să facem toate cele de mai sus, s-au fumat multe țigări de nervi, dar am avut norocul să avem de la cine învăța. Cei care nu erau în radio, își găseau loc la ziar – Opinia Studențească era redacția pentru cei care aveau condei și plămâni.
Acum 16 ani mă pregăteam sau eram pregătită să intru în câmpul muncii. Aveam 22 de ani și multă ambiție. Căutam să lucrez în radio în continuare, dar la București. Pentru că acolo erau plăcinta mare, dacă voiai să fii ceva, iar noi toți voiam să fim ceva sau cineva.
Aveam colegi la Radio Nord Est care visau să ajungă la București, cum e Ștefan Neculai ( Radio Guerilla, Magic FM) și Alexandru Bogdan (Antena1). Sigur, eram colegi, dar competiția era mare și noi toți eram buni pe felia noastră. Eu mă vedeam prezentatoare de știri la radio. Ștefan se vedea era DJ la Radio Guerilla, iar Bobiță ( cum îl strigam noi pe Bogdan în redacție) voia să fie prezentator pe sticlă. Dintre toți, schema a mers bine pentru cei doi crai. Pentru că la domnișoare, lucrurile aveau să fie puțin diferite.
Am plecat la Bucuresti cu o pernă și multă ambiție. Pe vremea aia, încă se căutau chirii în „Anunțul de la A la Z”, iar site-ul cautcoleg.ro abia se lansase pe net. În Bucurețtiul lui 2010 câinii maidanezi încă umblau în haite. Așa mi-am început viața de adult la 22 de ani abia împliniți. Un copil, după standardele de astăzi, care zic că până la 26 de ani cortexul prefrontal (cel care ajută la luarea deciziilor și reglarea emoțiilor) încă nu e în totalitate dezvoltat.
După ce mi-am găsit prima chirie în București pe strada Zizin, am sunat la toate redacțiile radio din București, care m-au refuzat pe rând, nu înainte de a-mi admira vocea. Aveam un demo de voce făcut la Iași, în radio, montat de către coordonatorul muzical și de producție de atunci, Aurel Nedelcu, care, ca un tată care își trimite fata în lume, mi l-a făcut cadou, ca să am ce arăta la București. Practic, era o compilație cu vocea mea din diverse materiale audio, ca să demonstrăm versatilitatea vocii. Ce să zic, eram pregătită să fiu luată în serios, doar că soarta avea altceva în plan.
După o lună și jumătate de încercări eșuate, de a obține un job în presă, am renunțat. Timpul era limitat. Chiria trebuia plătită. Așa am ajuns să lucrez ca profesor de opționale în limba engleză pentru grădinițele private din Bucureștii Noi. Mare găselniță! Dar a mers, pentru că eram absolventă a unui liceu de artă și aveam o diplomă de atestat care îmi permitea să predau la preșcolari. Primul meu loc de muncă! Salariul era 1250 lei și lucram șase ore pe zi, pentru că seara trebuia să ajung la cursurile de master pe care le urmam la Universitatea București.
Primul meu an în capitală a fost obositor și copleșitor, o luptă pentru supraviețuire. După o toamnă și o iarnă de București, în primăvară s-au deschis Bursele Europa FM – un program de internship care se desfășura an de an și care dădea posibilitatea tinerilor absolvenți de jurnalism să facă practică plătită într-o redacție de top. Era o șansă mare să rămâi apoi angajat în echipa de știri. Procesul de recrutare era unul foarte intens. O serie informații de actualitate, dar și chestiuni de cultură generală erau testate la sânge. Procesul de selecție a însemnat 200 de candidați, din care au rămas zece, iar în cele din urmă patru bursieri aveau să lucreze în Europa FM preț de patru luni de vară.
Printre jurnaliștii care au făcut parte din programul de internship Europa FM se numără astăzi Valentin Chisoceanu ( DIGI 24) Raluca Hatmanu sau Radu Ciorniciuc ( producător& regizor) cu care am împărțit de altfel generația de bursieri din 2011. Am lucrat patru luni intense în redactia EFM și acolo am învățat atunci cât alții într-un an, pentru că programul includea real life work, adică muncă de teren, plus înregistrare și editare audio. Pe atunci, Europa FM era un post de referință pentru jurnalismul din România. Aveai încredere că primești informații verificate și spuse pe limba omului. Acolo am învățat să spun povestea astfel încât să fie înțeleasă de ascultător. Făceam relatări și era mare bucurie când mama mă auzea la radio preț de 30 de secunde la fiecare buletin de știri.
Strategia era să rămân angajată și făcusem tot posibilul ca lucrul acesta să se întâmple. Însă, încă odată, Universul avea altceva în plan. Așa că, „păpușe” ( apelativ folosit des de redactorul șef de pe atunci Sorin Dragomir), nu am rămas angajată.
La finalul lunii septembrie aveam să fiu anunțată senin că programul de internship a luat sfârșit și că, din păcate, nu putem continua. Explicația a fost că erau deja multe voci feminine pe post, așa au ales să rămână cu un singur băiat – Ciprian Ioana.
Așa m-am trezit șomeră pentru prima dată în viața mea de adult tânăr, jobless într-un oraș plin de așa-zise oportunități. După câteva interviuri și discuții fără succes, am cerut ajutor și am primit sprijin din partea lui Sorin Dragomir, care m-a recomandat ca voce (editor voce sau voice-over) în redacția de știri B1 TV. Pe atunci redacția B1 era în tranziție de la Antena 3 și căutau oameni, echipa de voci fiind în formare. Începea epoca Aura Țițiriga, Mihai Stegerean și alți monștri sacri cu care am lucrat. Am fost angajata B1 pentru 7 ani. Munca era multă, aveam ture de la 3:00 dimineața uneori și până la 2:00 după-amiaza. Eram niște zombi care lucram în ture și aveam zeci de texte de citit pe zi pentru fabrica de știri decshisa 27/7. Eram identitatea vocală a postului, însă banii nu erau suficienți, salariul de voice over fiind de 1.500 lei în perioada 2011- 2017. Așa că am căutat surse paralele de venit și am fost pe rând – public speaker programe educaționale, organizator de evenimente/tabere formare/retreat-uri, trainer ( autorizat ANC) pe zona de jurnalism, comunicare și vorbire publică, agent de vânzări, iar lista poate continua.
După această căutare nebună de sens și echilibru financiar, am zis să schimb peisajul și să plec la Cluj, la invitația unui mogul de presă local care urma să spargă gura târgului cu un nou post local de știri NCN - un fel de CNN de Cluj. Fondatorul, pe numele lui Florin Alexa, își făcea echipă. Așa că am plecat să testez terenul și după o discuție/interviu ce a durat două zile, eram favorită pentru postul de reporter de știri NCN. Am zis să accept provocarea, cu toate că Florin Alexa era un personaj nou pentru mine, iar manifestările pe care le avea atunci erau destul de controversate, chiar și pentru mine. Florin Alexa s-a dovedit a fi un om deștept, dar extrem de labil emoțional, care trecea de la furie la extaz într-un timp foarte scurt. Cu toate că intuiția îmi spunea că nu e cea mai bună mișcare, nu aveam multe variante. Abia terminasem un program plătit pentru Teach for Romania (ONG) la București și eram practic iar, jobless.
La Cluj, experiența de muncă a fost traumatizantă cu „T” mare și asta pentru că odată ajunsă în capitala Ardealului am constatat că realitatea stă un pic diferit. Postul NCN nu avea nimic gata, nici măcar un spațiu pentru redacție. Totul urma să fie închiriat/ construit. Deocamdată se lucra dintr-o agenție de publicitate deținută de același Florin Alexa, unde împărțeam spațiul cu două doamne care nu aveau nimic în comun cu presa. În „echipă” mai lucrau doi cameramani, evadați de la alte televiziuni locale și un redactor- șef venit din presa scrisă locală, Patrice Podina.
Curând totul a devenit lipsit de sens, pentru că modul de comunicare și lipsa de resurse umane a făcut colaborarea imposibilă. Nu o sa redau registrul stilistic în care se manifesta dl. Alexa, dar pot doar să spun că urletele Aurei Țițiriga din B1 Tv erau „mic copil”, față de manifestările urangutanice ale fostului om politic. Așa că am încheiat socoteala după o lună jumate de încercări și eram din nou șomeră, de asta asta la Cluj.
Atunci însă viața mea s-a schimbat, pentru că la Cluj m-au găsit extratereștrii antici ( Ancien aliens) și am avut contact pentru prima dată cu o echipă internațională de producție care a filmat un documentar istoric la Muzeul de Istorie din oraș, difuzat pe History Channel – Ancient Aliens. Atunci s-a deschis o nouă lume. A celor care fac lucrurile cu entuziasm, cu pasiune și care spun „mulțumesc” de fiecare dată când le este livrat ceva.
La finalul anului 2016 s-au schimbat și standardele mele de muncă, Am descoperit că munca în echipă nu e doar de formă, că leadership-ul poate fi apreciat și că spiritul critic, dar și atenția la detalii sunt vizibil încurajate în dinamica muncii cu cei din vest. Angajatorii britanicii acordă din ce în ce în ce mai multă atenție balanței muncă - viață personală și oferă susținere și consiliere psihologică gratuită în cazul în care ai fost expus la un episod traumatizant în timpul muncii – cum se întâmpla de multe ori în producțiile video pentru care lucram.
Din cei 16 ani de experiență de muncă media, mai bine de jumătate i-am petrecut în compania unor oameni de la care am avut ce învăța și care nu au cerut respect și autoritate, ci le-au inspirat. Șefismele nu prea au ce căuta în echipe omogene în care fiecare trage să iasă bine produsul final. În echipele de lucru cu danezi, suedezi, britanici sau germani, pe lângă o comunicare eficientă, clară și pusă pe acțiune, am avut întotdeauna parte de apreciere pentru fiecare lucru bifat. O apreciere onestă și o deschidere către un feedback constructiv, astfel încât munca în echipă să evolueze.
După aproape un deceniu de lucru cu echipe internaționale, cu repere clar stabilite și „parolism”, îmi e foarte greu să mă întorc la standardele românești în care „lasă că merge și așa” sau „ne facem că facem” încă sunt de bază. Din păcate, România de azi, la fel ca cea din 2010, este o struțo-cămilă care se face că face. Industria media românească s-a deteriorat grav în ultimii ani și rămâne în continuare un domeniu opac și greu de pătruns în care trebuie să știi pe cineva care știe pe cineva. Nici acum nu știu unde sunt afișate job-urile din mass media în România? Există o platformă cum au americanii sau britanicii de genul „The Talent Manager”, în care să fie afișate oferte de colaborări actualizate la zi pe termen scurt sau lung/proiectele de colaborare? Eu una nu le știu și mă declar învinsă de atâta căutat, întrebat și trimis email-uri fără răspuns.
Așa că, în ciuda faptului că trăiesc din nou o perioadă de tranziție, aleg să mă uit la colaborările internaționale și să îmi doresc să fiu parte din diaspora și să privesc România cu nădejde de departe. Acesta este concluzia unui tânăr născut în ‘88 după 16 ani încercări în România – fără pile și fără relații, doar cu cartea, ambiția și dorința de muncă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.