Taxi driver

N-am mașină. Nici carnet. Celor care se miră, le explic că n-am pus în viața mea mâna pe volan, convins fiind că aș fi un șofer execrabil. Celor care continuă să se mire, le dau ca exemplu cetele de copii care bat mingea pe carosabil prin diverse cartiere. Ți-e teamă că dai peste ei? - sunt întrebat. Nu, răspund invariabil, mi-e teamă că-i ratez!

În schimb, mă deplasez zilnic cu taxiul. Știu pe de rost gingle-urile diverselor companii, uneori adevărate lucrări muzicale, cu texte ce aspiră eroic la originalitate:

„Nu vrei tren, nu vrei mașină? / Vrei șofer cu limuzină? Cheamă profesioniștii!”

Și îi chem. Este unul din acele exerciții utile ce te ajută să-ți cunoști și să-ți iubești țara. Șoferii noștri de taxi formează o menajerie exotică și familiară în același timp, un zoo în care specii declarat exotice poartă pe dosul urechii aceleași etichete comunitare pe care le recunoști la maidanezii de pe strada ta. Am să încerc să identific câteva tipologii care să vă ajute să știți la ce să vă așteptați de cum urcați în mașină, evitând suprize sau blocaje. Sunt doar câteva, pentru că subiectul e inepuizabil.

„Să aveți mărunt, că n-am să dau rest. Sunt la prima cursă”. Acesta este negociatorul. Din start știi că, dacă aparatul afișează un pic peste zece lei, va trebui să-i lași douăzeci. Dar acesta este exemplul pozitiv. Tipul e politicos, te previne. Cei mai mulți te așteaptă „la mantinelă”, într-un final glorios cu o, ce veste minunată, sunt la prima cursă. De cele mai multe ori, conform legii lui Murphy, te afli la o destinație lipsită de orice dugheană care să-ți poată schimba bancnota uriașă, singura pe care tocmai ai identificat-o cu groază în portofel. Sau, la ora tranzacției, dugheana în chestiune s-a închis. Oricum, chiar și dacă e acolo și are program non-stop, vânzătorul nu schimbă, că are și el clienți. Dacă îi ceri o gumă de mestecat, știe deja că nu o dorești cu adevărat, adică nu sincer și dezinteresat, cum s-ar cuveni, așa că îți face o scurtă demonstrație cum că n-are destul să-ți dea rest. Te întorci la șofer. Parcă nu i-ai lăsa 50 de lei pentru o cursă de 10… Îți propune să te mai plimbe nițel, poate găsiți “în zonă” alt spațiu comercial mai prietenos, de preferință cu bani mulți și divers colorați. Eventual un bancomat. La capătul unui periplu din sectorul 5 până în 3 și înapoi, iată-l în sfârșit cu banii în mână. Compară, clătinând din cap, suma de pe aparat cu cea pe care tocmai o încasează. Bacșișul i se pare obraznic de mic. „Dacă știam că merg pe banii ăștia, nu mă mai oboseam!”. După care coboară parasolarul pe dosul căruia ține un teanc de bancnote strânse într-un elastic și-i alătură proaspăta captură. Păi, cum rămâne cu prima cursă? Au! Imprudentă observație, realizezi pe loc, din privirea care te vizitează prin retrovizor. Te grăbești să scapi neînjurat.

La polul opus, întâlnești un moșneguț bonom și comunicativ, care se plânge de vremea care a luat-o razna și observă că „înainte măcar știai o treabă”. Ți-e limpede că se referă la diversele anomalii meteorologice livrate la pachet cu încălzirea globală, dar ești curios ce înțelege omul prin sintagma „înainte”… Înainte, adică pe vremea lu’ Nea Nicu! te lămurește el. E clar, ai de-a face cu nostalgicul. Afli astfel că, indiferent de greșeli, care de-aia ești om, ca să mai și greșești, dom’le, treaba se făcea temeinic! De aia era și anotimpurile de înțelegeai ceva din ele, că și agricultura asta are merchezul ei, nu despădurești ca nebunu`, că în natură totul se leagă. Păi, uite-n trafic: proști era ăia de-l înjura că nu le dădea voie cu număr par în zi impară, că măcar se putea circula, nu stăteam bară la bară ca acum! Păi eu, dacă mergeam în aprozar, mă întorceam acasă cu carne de porc la conservă de ne ajungea o săptămână, da’ dacă vreau să intru la Megaimaju` ăsta al vostru sau cum i-o zice, n-am bani nici de pungă. Ascultă-mă pe mine, Nicu dacă mai trăia, nu ne vindea la Merkel pe trei roșii d-astea fără gust, de le mesteci ca să nu zici că stai.

M-am întâlnit și cu nostalgicul pe care l-a prins revoluția la 8 ani. Perora identic cu unchieșul de mai sus. Alea-alea cu frigul, foamea, întunericul? Basme. De unde știe – întreb – la vârsta lui? I-au povestit părinții. Lor nu le-a lipsit în comunism mai nimic, toate vrăjelile că vai, că nasol, că să vezi belea, sunt propagandă mUE-istă. Dar cu ce se ocupau părinții? – mai reușesc să îngaim. A, oameni simpli: tata a fost gestionar la o Alimentară și mama șefă de secție la o întreprindere de confecții. Nu cine știe ce intelectuali sau fițoși!

Următorul „client” (un fel de-a spune, evident eu sunt clientul) este un individ sumbru și informat. Mă pune rapid în temă cu ultimele dezvăluiri, la care însă puțini au acces, căci se dorește cu perfidie ascunderea adevărului: la clubul “Colectiv”, incendiul a fost provocat de o mână criminală. Miliardarul Soros, împreună cu un grup de conspiratori evrei, au avut nevoie de multe victime, pentru a declanșa un val de emoție și a forța căderea guvernului. Acum și-au pus oamenii lor în executiv și pot acționa la butoane nestingheriți. Informatul continuă: de altfel, nu e frapantă legătura cu clubul Bataclan de la Paris? S-a lucrat pe același scenariu. Încerc să protestez: păi la Paris au fost jihadiști, Statul Islamic! Omul meu surâde subțire: hohă pentru fraieri. În spate era tot Soros cu echipa. Ideea fiind să concentreze brusc toate privirile spre Franța și să abată atenția de la „combinația” din Club Colectiv. În următorul sfert de oră, aflu cum americanii și-au dat singuri cu avioanele în gemeni; aveau nevoie să atace Irak-ul, pentru petrol. Dar au făcut-o perfect, nu s-a prins nimeni. Păi, cum nu s-a prins – îmi amintesc eu brusc –, în fix noaptea de 11 septembrie 2001, la Dan Diaconescu Direct, au fost cel puțin cincizeci de inși care au dat telefon să avanseze aceeași teorie! Adică să fi făcut americanii o ditamai diversiune pe care tot românul o deconspiră în aceeași noapte, la televizor? Românul e, totuși, mult mai deștept decât americanul – conchide, într-o logică imbatabilă, trezorierul tuturor secretelor.

Următorul șofer îmi aruncă o privire cercetătoare prin retrovizor:

– Cum facem să-mi iasă și mie niște bani?

– Păi nu știu, răspund de pe bancheta din spate, eu vă plătesc cât scrie pe aparat.

– Eu mă gândeam că împărțim și riscurile, și beneficiile.

– Păi nu știu, mormăi deja prost dispus, mă cam deranjează punerea problemei în termenii ăștia…

– Adică până la urmă suntem prieteni, normal e să fiu și eu mulțumit.

– De unde până unde suntem prieteni?

Își scoate un gândac din ureche și se întoarce spre mine:

– Ați spus ceva?

– Nu-nu, n-am spus nimic, mă bâlbâi penibil, înotând într-un ocean de ridicol.

Dar „telefonistul” cu „hands-free” e „parfum”, pe lângă cel cu mobilul la ureche. Acolo admit că mă încearcă un acces de panică precum cel al gândacului de bucătărie, când îi aprinzi brusc lumina. Șoferul meu ține telefonul cu mâna stângă la urechea dreaptă, în timp ce mâna dreaptă pendulează între volan și schimbător de viteze. Mă înjur singur că n-am avut prezența de spirit să-mi leg centura de cum m-am urcat pe „scaunul mortului”. Acum, la mijlocul cursei, mi-e rușine s-o fac, o să zică că sunt laș. Aș vrea să-i spun că, la tariful afișat, eu plătesc serviciul complet, adică ambele mâini pe volan! În fine, conversația se finalizează, cu omul meu promițându-i interlocutorului un SMS, cu nu știu ce adresă solicitată. „Hai să trăiești! Pa!”. Aud un suspin de ușurare din dreapta șoferului: al meu… Dar, coșmar! SMS-ul e compus pe loc, din mers, cu atenția divizată profesionist între ecranul mobilului și trafic, cu zero mâini pe volan – în afara unor fulgurante momente de corecție fină sau câte un viraj, acolo unde este cazul. Omul de la volan (adică de lângă volan) e un maestru al “multi-tasking”-ului. Mă pocnește nostalgia după telefonul fix, cu fir scurt, al anilor `70.

Misoginul n-are nevoie de prezentări. Doar de câteva spicuiri din repertoriu: Pe pariu că-i femeie? Ce ți-am zis! Cine ți-a pus, fă, volanu’ în brațe? Nicio mașină de spălat nu ți-aș da pe mână! Mai ești și urâtă cu spume! La cratiță, fuga-marș! (După care, complice spre mine) Dom’le, așa cum nu se admit chirurgi femei, la fel ar trebui să li se interzică și carnetul de conducere. Ele au creierul altfel alcătuit, e dovedit științific, și de aceea ne pun în pericol pe toți. Să stea acasă, să facă copii! Așa s-ar rezolva și problema asta de scădere demografică, ar fi mai multă populație activă, care, în plus, ar contribui la fondul de pensii! Că de-aia sunt arăbeții șmecheri și vin cu milioanele peste noi, că-și țin muierile în casă și le pun la turnat plozi, nu le lasă să umble brambura pe șosele. Asta e cu invazia musulmană: le-ai dat gagicilor carnet, ai pierdut războiul…

Și taxi-ul meu se strecoară impasibil prin traficul sufocant al dimineții, al după-amiezii, al serii. Vorba lui Victor Rebengiuc: Mai avem și alte lucruri de descoperit. Călătoria continuă!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp