Nu știu cărei generații aparțin. Aveam cinci ani când am aflat că cenzura comunistă stătea ascunsă, ca un răvaș, într-o turtă dulce. „Dacă mai spui la toată lumea că îți aduc dulciuri de la fabrică, o să mă prindă și o să mă închidă", îmi spunea îngrijorată mama, în anii '80. Nedumerită, am întrebat-o cu o crudă candoare: „Pentru cât timp?"
Aveam șaptesprezece ani când Revoluția din 1989 a dărâmat un dictator, dar nu și un regim. Ca mulți oameni ai acelor vremuri tulburi, am crezut, am sperat, am îmbrățișat visul libertății absolute.
Am îndrăgit frenezia acelor ani, îndrăgostindu-mă, ca o pustoiacă de un super dandy, de concepte abstracte: democrație, capitalism, piață liberă. Nu le înțelegeam defel, dar le iubeam. Intuitiv, complet, sârguincios.
Au trecut peste douăzeci și cinci de ani și am învățat că votul îți dă libertatea de a exprima o opțiune, dar nu și de a schimba lumea din jurul tău. Că democrația și capitalismul sunt două „jocuri" diferite ce nu pot crea de la sine „cea mai bună dintre lumile posibile." Că piața liberă are valoare doar atunci când există legi și instituții. Că legile nu prind viață pe hârtie, ci doar atunci când suficient de mulți oameni aleg să li se supună din convingere, nu doar din constrângere. Că nu poți crede în forța legii în lipsa unor instituții. Că instituțiile durabile nu se nasc în haos, iar atunci când se nasc transcend suma și energiile celor care le-au creat. Că haosul naște monștri, iar monștrii se hrănesc în deșertul legilor moarte.
Dar cel mai mult am învățat că lecția libertății asumate este cea mai grea dintre toate lecțiile posibile. Că nu poți fi cu adevărat liber decât în limitele legii. Nu oricărei legi, ci aceleia născute din și prin confruntarea de idei, în și pentru interesul societății. Că adevărata libertate vine la pachet cu responsabilitatea. Că nimic nu se poate construi în lipsa și în afara unei minime moralități, a unei minime justiții. În afara unui sistem capabil să recunoască și să absoarbă valorile. În Țara Meșterului Manole, nimic nu poate dăinui când toate-s înălțate cu sentimentul unei veșnice și continue nedreptăți.
Scriu nu cu speranța de a schimba lumea, ci cu încăpățânarea de a căuta întrebări și a înțelege o Românie prinsă între lehamite și sictir, arogantă ca o provicială trecută de primul sponsor. O Românie care a îndurat decenii de dictatură comunistă, dar nu poate învăţa lecţia libertăţii reale. O Românie creativă, capabilă de gesturi mari, uneori duioasă, alteori furioasă, stridentă, violentă, captivă între nostalgiile trecutului, piţipoancele de Dorobanţi, securiştii de ieri şi analiştii de azi. O Românie europeană în care încă se trăiește greu și moare mult prea ușor. O Românie care a uitat să mai cadă pe gânduri.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ramaneti incapatanati!