Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

The Big Short – După 8 ani ne-am întors la locul crimei

Consecințele marii crize din 2008 încă se văd. Rănile s-au vindecat superficial și cicatricile încă sunt vizibile, în memorie și în conștiințe. Memoria colectivă uită ușor, însă impulsul de a ne întoarce cu toții la „locul crimei” rămâne unul viu. La fel și dorința aproape maniacală a ființei umane de a explica ceea ce pare devastator de inexplicabil.

The Big Short este ultimul film care încearcă să prezinte și să explice ce s-a întâmplat atunci, într-o manieră care îmbină documentarul cu ficțiunea. De altfel, originea acestui film este în cartea lui Michael Lewis, un cunoscut jurnalist specializat în domeniul financiar. Și reușește într-o bună măsură să educe, chiar dacă subiectul este atât sensibil, cât și dificil.

Există multiple unghiuri din care se poate comenta criza din 2008, toate valide. Aici autorii se concentrează pe un mic grup de investitori care au prevăzut ceea ce avea să se întâmple și au acționat în consecință. 

Au „prevăzut” poate nu este termenul cel mai potrivit, pentru că nu a fost doar un instinct irațional în care alegi să te încrezi, ci o tragică consecință logică a stării de fapt, decredibilizată doar de faptul că restul lumii era prea ocupată cu propriile interese narcisiste pentru a pleca urechea la inevitabilul matematic. Aici este și una din forțele acestui film, prezentarea singurătății tragice a celor care s-au trezit din matrice dându-și seama că totul se va prăbuși în jurul lor. Un moment care îți încearcă conștiința și până la urmă te pune să te îndoiești de propria sănătate mintală.

Nicholas Taleb, autorul „Antifragilității” vorbește despre evenimentele de tip lebăda neagră, anume acele evenimente cu impact masiv care sunt foarte rare, dar care nu pot fi prevăzute cu armele probabilistice existente. Criza din 2008 nu a fost un astfel de eveniment. Deși a avut un impact major și s-a caracterizat printr-o raritate extremă (cel mai mare declin al pieței imobiliare americane din istorie, survenit după zeci de ani de creștere susținută), acest eveniment a putut fi prevăzut și a fost prevăzut de un grup relativ restrâns de oameni, antieroii din The Big Short. Aceștia au înțeles ce se întâmplă și au avut de asemenea instrumentele necesare pentru a profita din predicțiile lor: au pariat împotriva curentului, de aici și numele filmului. Shorting în vocabularul financiar înseamnă anticiparea unei scăderi a valorii unor active financiare și implementarea unor strategii care să producă un profit din această predicție.

Multe concepte prezentate în film, deși simplificate prin diferite tehnici cinematografice și narative (incluzând aici cameo-urile lui Margot Robbie și Selena Gomez, care accentuează dorința realizatorilor să produca un film ce se vrea în primul rând educativ) necesită totuși o înțelegere cel puțin generală. Pe scurt, sistemul financiar modern funcționează pe o baza fundamentală: sistemul rezervelor fracționale. Asta este primul lucru care trebuie înțeles. Moneda modernă nu mai are o valoare intrinsecă, bazată pe un activ real (cum ar fi aurul sau argintul) și valoarea sa derivă din încrederea în instituția care o emite: Banca Centrală. În Statele Unite vorbim deci de Federal Reserve. Din această paradigmă fundamentală derivă modul de funcționare al creditului și anume că majoritatea banilor în circulație sunt de fapt credit creat pe baza rezervelor obligatorii. Acest lucru poate avea consecințe pozitive asupra economiei, pentru că poate susține activitatea economică prin finanțarea unor proiecte viabile care altfel nu ar fi putut fi finanțate, dar poate să provoace și excese atunci când acești bani fictivi multiplicați necontrolat sunt folosiți pentru a finanța proiecte mai puțin viabile.

În Statele Unite, acești bani au fost folosiți pentru a finanța și visul american de a avea o casă. Piața imobiliară americană, aflată pe un ritm de creștere istoric era văzută ca indestructibilă și valoarea acesteia era prevăzută să crească și în viitor. Astfel, marile bănci și-au mărit expunerea prin acordarea de credite imobiliare unei părți tot mai mari a populatiei, de multe ori fără o analiză reală a capacității de rambursare (aceasta realitate simbolizată grafic în film de stripteuza care deține 5 case). Însă cum marile bănci de investiții americane au dreptul să-și vândă expunerea, aceste milioane de credite ipotecare au fost transformate în active financiare printr-o tehnică numită securitizare și vândute unor investitori instituționali care căutau un randament ridicat pentru plasamentelor lor. 

(Christian Bale/ Foto Guliver/Getty Images) 

Cu banii obtinuți din vânzarea acestor active, băncile au realizat alte împrumuturi ipotecare, pe care le-au revândut. Ciclul astfel creat a continuat, valoarea proprietăților imobiliare a continuat să crească și randamentele acestor noi produse financiare au devenit din ce în ce mai atractive.

Câțiva oameni însă, aflați în zona gri a sistemului financiar (neafiliați la marile bănci de investiții, proprietari de fonduri de investiții obscure etc) au descoperit o realitate fundamentală: foarte multe credite ipotecare care stăteau la baza instrumentelor derivate vândute erau subprime (adică prezentau riscuri mari) și un eventual default al acestora ar fi antrenat o implozie a întregii piețe a instrumentelor derivate, ajunsă la câteva trilioane de dolari. Michael Burry, fabulos interpretat de Christian Bale, este unul din acești proprietari de fond de investiții care observă acest pattern și decide să parieze împotriva unei tendințe pe care matematic nu are cum să o integreze logic. Un tip introvertit, nesigur în situațiile sociale, cu o urma de sindrom Asperger și cu o educație tehnică și medicală, Burry trăiește tragedia Casandra. Casandra este un personaj mitologic, o pitie (un medium) care știe că se vor întâmpla lucruri în viitor, însă nu poate să convingă pe nimeni pentru că zeii i-au luat această putere. Christian Bale transpune în mod extrem de reușit pe ecran această luptă interioară, incapacitatea lui Burry de a-și convinge până și pe cei mai importanți investitori în propriul fond de ceea ce el știe sigur că se va întâmpla. Aici este una dintre marile forțe cinematografice ale acestui film. Cu toate acestea, decide să ia măsuri și să parieze împotriva pieței subprime, cu riscul de a pierde totul în caz că predicția să nu se va valida. Burry, este, în termenii lui Nicholas Taleb, un investitor care „și-a pus pielea la bătaie” (has skin in the game) spre deosebire de alți actori ai piesei de teatru din 2008 care nu și-au riscat propriul capital, ci au așteptat intervenția Guvernului (The Lender of Last Resort).

Aici este o distincție fundamentală pentru că directorii marilor bănci de investiții care au decis amploarea împrumuturilor subprime nu și-au riscat nici un moment propriul capital în acest joc. Este cazul lui Dick Fuld, președintele Lehman Brothers, care a ieșit din criză cu un bonus de sute de milioane și care continuă nestingherit să activeze drept consultant. Acești oameni s-au bazat pe garanția implicită a statului american acordată sistemului financiar și pe faptul că băncile respective sunt too big to fail, adică riscul de apocalipsă sistemică este prea mare dacă sunt lăsate să dea faliment astfel că Guvernul va trebui să intervină pentru salvarea acestora. Acest tip de hazard moral s-a întâmplat după 2008 când Fed și Congresul American au intervenit masiv printr-un bail-out de proporții (bail-out înseamnă la bază scoaterea apei cu galeata dintr-o barcă care se scufundă).

Un alt personaj interesant este cel interpretat de Steve Carrell, care pe fondul unei drame personale adaugă o dimensiune morală întregului fenomen al crizei. Conștient de multiplele zone gri ale propriei meserii și de modul în care normele etice sunt încălcate de alți jucători importanți, el trăiește această dramă personal, vădit descumpănit de sentimentul de scârbă viscerală pentru acest eșafodaj de fraudă mascată. Deși la nivel personal și el și Michael Burry câștigă din implozia bulei imobiliare, nici unul nu o simte ca o victorie (așa cum exuberanța celor doi tineri proprietari de fonduri îi face să deschidă șampaniile), ci ca pe un stigmat. Michael Burry, deși aduce câștiguri semnificative propriilor investitori, este privit în continuare cu ură și dispreț de aceștia, care îl văd drept un nebun periculos, care face parte din altă specie decât ei.

În final pare o lume fără scrupule ale cărei excese au dus la dezastru. Dar asta doar în aparență. Ce ne mai spune filmul este că onestitatea există și în acest sistem, chiar dacă uneori pare greu să o vedem și că oameni care își fac meseria cu pasiune și empatie sunt cei care până la urmă au făcut ca excesele capitalismului să fie compensate de marele salt civilizațional din ultimii 100 de ani. Natura umană nu s-a schimbat și dorința de câștig și profit trebuie să ducă natural la progres, dar nu printr-un vortex speculativ, ci printr-o analiză fundamentală a obiectivelor în care merită să investești.

Revenind la construcția personajelor, principalul atu al filmului, Christian Bale, este nominalizat la un Oscar pentru rol secundar și pe drept cuvânt. Michael Lewis povestește într-un interviu cum Bale s-a pregătit pentru acest personaj: a stat cu realul Michael Burry o zi întreagă, în biroul acestuia, fără să se ridice. La sfârșit i-a cerut tricoul și pantalonii scurți, cu care apare și în film. Foarte curios, Lewis l-a întrebat cum a reușit într-un timp atât de scurt să găsească esența acestui personaj. Răspunsul actorului: „E felul în care respiră. Respiră în momente neașteptate, când vorbește și foarte multe manierisme ale sale derivă din respirație. Am început pregătirea personajului cu respirația. Dacă nu aveam asta, nimic altceva nu ar fi mers..."

Lumea financiară respiră încă la 8 ani de la acea criză. Nu putem decât spera că lecțiille învățate să nu se uite atât de ușor și să nu mai asistăm la o altă depresurizare masivă. S-ar putea să rămânem fără oxigen.

Câteva recomandări de filme și cărți pentru o mai bună înțelegere a acestui fenomen :

Cărți

1. Too big to fail – Andrew Ross Sorkin– o carte care prezintă ceilalti actori ai crizei financiare, în frunte cu directorii marilor bănci de investitii, președintii FED sau membri ai guvernului

2. Antifragile - Nassim Nicholas Taleb – cum sistemele (și oamenii) pot câștiga din conceptul de antifragilitate

3. How to speak money – John Lanchester – o încercare reusită de a explica cele mai dificile noțiuni financiare

4. The shifts and the shocks – Martin Wolf – despre criza din 2010, de această dată criza suverană

5. Against the Gods – The remarkable story of risk – Peter L. Bernstein – o expunere istorică a conceptelor de incertitudine și risc

6. Lords of finance – Liaquat Ahamed – cum a început istoria celor mai puternice bănci centrale și aportul lor (spre bine și rîu) în lumea financiară

7. Lombard Street – Walter Bagehot – un clasic al genului. Unde găsim și explicatia conceptului de « lender of last resort »

Filme/documentare

1. Inside Job

2. Too big to fail

3. Margin call

4. The Ascent of money

Articol apărut și în www.mindfilter.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Intr-adevar bun articol, foarte util mai ales pentru cine nu a vazut filmul. Eu l-am vazut, mi-a placut grozav, este primul film vazut de mine care mi-a explicat pe intelesul meu de inginer (deci o persoana fara prea multa cultura economica) de ce a aparut criza.
    • Like 0
  • administrația Roosvelt introdusese, din 1932, reglementări legale stricte, care să nu mai permită repetarea crahului din 1929. dar, de prin 1996, a început opera deliberată a „dereglementărilor”, sub deviza clintoniană „Îmbogățiți-vă!”. și s-au îmbogățit... unii. cu bani fictivi / virtuali. și au plătit proștii, căci, vezi doamne, tot big to fail.
    • Like 0
    • @ Vladimir Bogdan
      Bogdan check icon
      Salvarea bancilor a fost de fapt salvarea creditorilor bancilor, la fel cum salvarea Greciei a fost de fapt salvarea creditorilor Greciei. Lumea vorbeste de salvarea bancilor de parca guvernele mureau de grija directorilor, angajatilor si actionarilor bancilor. Printre creditorii salvati este si publicul larg, cei care avem economii, ceva deoparte in vreun fond de pensii sau asigurari de orice fel. Banca este un intermediar. O banca este too big to fail numai atunci cand creditorii ei sunt too big to fail. Ca unul care am vazut lucrurile astea pe viu, si inainte si dupa criza, observ ca povestile simple si usor de inteles de dinainte de criza au fost inlocuite cu altele la fel de simple si la fel de usor de inteles. Daca inainte se propovaduiau proprietatile miraculoase ale ceaiului de sunatoare, acum ca am invatat lectiile crizei am revenit la traditionalul musetel. Plus obisnuitele recomandari: tratamente naturiste, homeopatice, spiritualitate si energii pozitive. Cine vrea sa scoata un best seller despre criza tre sa bage tare cu din astea naturiste, ca doar nu o sa se apuce publicul de bilogie moleculara.
      • Like 1
  • Foarte frumos si bine scris! Multumim
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult