Înainte să vină la Cluj-Napoca, unde va urca pe scena principală a festivalului UNTOLD, între 6 și 9 august 2026, Sting a jucat în propriul musical la Paris, doar una dintre opririle internaționale ale spectacolului, alături de Amsterdam, New York sau Australia. „The Last Ship” spune povestea unei comunități din nordul Angliei, în care s-a născut Sting în anul 1951, care își vede amenințată activitatea de zi cu zi: construcția de vapoare. Este locul din care Sting spune că a încercat cu disperare să scape, pentru că nu se vedea făcând asta, însă pe care simțea că trebuie să-l onoreze într-un fel, odată ce l-a înțeles pe deplin.
Mama este fană Sting încă din perioada The Police, însă mai ales pentru cariera lui solo. A fost în Piața Constituției în 2011, când Sting și-a reinterpretat marile hituri în manieră simfonică; apoi doi ani mai târziu la Romexpo, când artistul s-a „întors la bass”; a fost și la Bruxelles și Berlin să-l vadă; iar eu am însoțit-o la cele două concerte greatest hits de la Cluj, din 2017 și 2022. Și, bineînțeles, urmează să mergem la Untold, însă până atunci am poposit pentru ceva mai bine de 24 de ore la Paris. ”The Last Ship”, album apărut în 2013, este preferatul ei și nu puteam rata ocazia acestui musical în care joacă însuși Sting (întrucât au existat și variante fără el, inclusiv pe Broadway).
Sting, la 74 de ani, într-o formă fizică și vocală de excepție
Spectacolul a durat în jur de 3 ore, cu tot cu pauză, care au trecut foarte repede. Muzica și versurile au fost scrise integral de Sting, care a jucat unul dintre rolurile principale și a interpretat în jur de un sfert dintre melodii. Celelalte au fost lăsate în seama unei echipe de 30 de actori britanici – tineri, bătrâni, albi, negri, femei, bărbați – talentați, însă fără prezența și vocea lui Sting. De altfel, acesta cred că este și motivul pentru care artistul a refuzat mult timp să joace în propriul musical: toți ochii spectatorilor au fost ațintiți pe el, de la început la final, iar ceilalți actori păreau mai degrabă admiratori ai săi, care au venit la un casting și încearcă să fie cât mai buni, pentru a-l impresiona pe maestrul din backstage.
Punerea în scenă a fost fabuloasă, cu un vapor gigantic în spate, care în finalul musicalului s-a „lansat la apă”, și porți uriașe de fier care se deschideau și se închideau, pe măsură ce evenimentele se desfășurau și soarta șantierului naval era decisă. Așa cum era logic, întrucât lumea asta aștepta, Sting a deschis și a închis primul act, l-a deschis pe al doilea, însă a lăsat marele final „comunității”, toți ceilalți actori interpretând la unison, alături de orchestră, piesa care dă titlul musicalului, în timp ce Sting veghea de undeva din înaltul scenei. De altfel, la grandoarea întregului spectacol au contribuit câteva decizii regizorale – un triunghi amoros „împletit” cu drama constructorilor de nave; un mesaj puternic pentru feminism; moartea personajului lui Sting și lansarea trupului său la bordul ultimului vapor – care au avut efectul scontat printre spectatori, însă s-au îndepărtat cu mult de povestea originală, spusă în albumul din 2013.
Pentru mama, experiența încă se așază: s-a bucurat de fiecare minut din spectacol, mai ales de partea muzicală și de momentele cu Sting pe scenă, și a fredonat „Dead man’s boots”, „Practical arrangement” sau „The night the pugilist learned how to dance”, piesele ei preferate de pe album. Spune, însă, că i s-a părut „ciudat” să audă unele dintre piese cântate de alții, mai ales că aceștia încercau să imite inclusiv inflexiunile lui Sting, însă fără același control. De asemenea, spune că dialogurile au „rupt” din magia muzicii, deși ele au fost necesare pentru ca musicalul să aibă un fir narativ coerent. Practic, de la cei care au conceput afișul și promovarea, la mama și toți ceilalți spectatori, pare că există un consens: „The Last Ship” este de fapt un one man show, în care 30 de alți actori joacă rolurile secundare.
Parisul nu a fost ales întâmplător printre orașele în care s-a jucat acest musical, întrucât legăturile sale cu Sting sunt profunde. Aici a scris unele dintre marile sale hituri, printre care „Roxanne”, și tot el a fost cel care a „redeschis” Bataclanul cu un concert în 2016, la un an după atacul terorist care a lăsat 90 de morți. ”The Last Ship” s-a jucat la Seine Musicale – un joc de cuvinte între „scenă” și Sena, întrucât sala se află pe o insulă în mijlocul apei – și a fost urmărit de câteva mii de spectatori. De remarcat însă că nu am văzut absolut nicio persoană de culoare în public, deși pe străzile din Paris oamenii sunt diverși, iar marile zone turistice, de la Turnul Eiffel și Notre Dame la Luvru, erau pline de afișe care anunțau evenimentul, desfășurat aproape zilnic între 18 februarie și 8 martie, de fiecare dată cu Sting pe scenă.
Revin la imaginea apoteotică a vaporului imens. Pe noi ne-a „bântuit” doar câteva ore, însă toată copilăria lui Sting s-a desfășurat la umbra unui astfel de vapor, întrucât casa lui era lângă șantierul pe care tatăl său lucra. Nu e de mirare că a încercat din răsputeri să scape de acolo și cred că e reconfortant pentru el că s-a întors la această imagine, după 50-60 de ani, însă doar sub formă de poveste. ”Uneltele” sale au fost altele – vocea, bass-ul și activismul – iar prin ele a făcut comunității din Wallsend mai mult bine decât dacă ar fi rămas în mijlocul său. „Englishman in New York”, „Fragile”, „Shape of my heart” sau „Desert rose” nu s-au auzit marți seară la Paris, însă se vor auzi în august la Untold, iar Sting va impresiona din nou cu vocea, forma și modestia sa.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.