Foto: Guliver/ Getty Images
Acum, când toate umorile și toate zbaterile privind Tratatul de la Trianon încep să se tempereze, putem să ne permitem, în datele unui climat de normalitate, să adăugăm câteva opinii. În primul rând, Tratatul de la Trianon, în toate definițiile sale, consfințește granițele actuale ale Ungariei și o dată cu aceasta noua geografie politică europeană, baza actualei configurații politice a statelor din UE. Fixarea acestor granițe ale UE reprezintă marea realizare a acestui tratat, și anume, actuala hartă politică europeană.
Cu alte cuvinte, tratatul trasează definitiv granițele actuale ale patriilor europene, astfel încât granițele Ungariei, Austriei, Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, ale României și Cehoslovaciei au fost fixate în proiecția existenței actualei Europe. Nu trebuie să uităm faptul că în cazul Cehoslovaciei și al Iugoslaviei, ca urmare a deciziilor politice sau ca urmare a situației stării de război din Iugoslavia, granițele actualei configurații politice statale nu s-au „adăugat”, ci s-au reconfigurat prin „restrângere”. Pe de altă parte, acest tratat consfințește o adevărată victorie istorică a statelor noi, iar pe de altă parte, acest tratat a produs o adevărată tragedie pentru Ungaria și pentru națiunea maghiară.
În virtutea acestui act de dreptate istorică, s-au refăcut granițele Ungariei în matca lor firească, în datele primordiale ale vechiului Regat Apostolic dispărut începând cu anul 1526, în urma înfrângerii de la Mohacs în fața Imperiului Otoman. Este anul care deschide lunga lamentație istorică fără de sfârșit, unică în istoria Europei, sublimată la nivelul formulelor latine „finis Hungariae” și „extra Hungariam, non est vita, si est vita, non est ita” („în afara Ungariei nu este viață și dacă este viață, aceasta nu este astfel”). Această lozincă împărtășită și astăzi marchează o boală cronică, un adevărat simptom al așteptării și al neputinței, toate acestea în ciuda tuturor evidențelor istorice și a unei iluzorii reveniri a Regatului Maghiar la granițele sale firești de „anya ország” („patria-mamă”).
În ciuda acestei reveniri istorice, persistă în mentalul colectiv maghiar expresia „Magyarország határtalan” adică „maghiarimea fără hotare”, expresia dorinței neîmplinite, nici după 500 de ani a refacerii vechiului Regat Maghiar, cel de dinainte de Mohacs. Este o expresie ce acoperă o realitate istorică, cea a marii națiuni maghiare din afara granițelor actualului stat. Cine nu își asumă pierderile teritoriale cucerite se epuizează în incantațiile lor, se consumă în propriile frustrări și în propriile speranțe, înfrânte chiar de stabilitatea și validitatea unanim recunoscute ale Europei de azi.
Într-o succintă analiză a dispariției statelor, imperiilor, regatelor, se constată o extincție a celor puternici („ubi sunt?”), o regrupare palingenetică a acestora în forme noi, adică acelea care se „desfac” și se „prefac”, vorba stolnicului Constantin Cantacuzino, în conformitate cu legitatea dispariției celor cinci imperii biblice. Este vorba de o implacabilitate istorică pe care unii lideri maghiari refuză să o recunoască, etalând o irealitate istorică, pe alocuri toxică și care înveninează spiritul public. A persista în erori de percepție și a le repeta este o atitudine diabolică.
În ciuda tuturor evidențelor istorice ale replierilor și refacerii infra-istorice, Trianonul este continuat astăzi în exprimarea unei pierderi insurmontabile, este un reper al neputinței recuperărilor și al recompunerilor istorice. Astfel de recuperări și de reinserții istorice ale falnicei impetuozități maghiare reduse la datele unei comemorări funeste este, de altfel, și tema de lucru a actualilor lideri ai UDMR de refacere a autonomiei teritoriale a Ținuturilor Secuiești. Trebuie să le amintim acestor medievali sacerdoți ai istoriei că de-a lungul timpului s-a pus în discuție, dar mai ales s-a finalizat această defecțiune medievală a istoriei în condițiile modernizării vieții de stat. O primă tentativă privind desființarea autonomiilor secuiești datează din secolul al XVIII-lea când, în 1783, Împăratul Iosif al II-lea, în spiritul reformismului habsburgic, a desființat printr-un rescript imperial autonomia în cauză, dar la care a renunțat în 1790 în fața morții, în fața pericolelor unor revolte precum cele inspirate de Revoluția Franceză. A doua încercare, de această dată reușită, se petrece la 1876, când Parlamentul de la Pesta, o dată cu reformarea administrației Regatului Ungar, decide desființarea autonomiei Ținuturilor Secuiești. Acest act de desființare nu a fost un act de răzbunare față de comunitatea maghiară, ci a fost un act de modernizare a administrației, în concordanță cu cerințele vremii de transformare a privilegiilor în obligații aferente cetățeanului modern, impozabil, fiscalizat. Privilegiații feriți de sistemul fiscal modern, de taxe și impozite trebuiau să se integreze în rațiunile statului modern.
Desființarea autonomiilor secuiești din 1876, în urma deciziei Parlamentului de la Pesta, a avut așadar legitimitatea modernizării statale și din acest punct de vedere nu mai este nimic de adăugat. Kelemen Hunor și ai săi pledează și astăzi în mod perseverent și anistoric pentru autonomia Ținuturilor Secuiești unde să se manifeste din plin ambițiile electoraliste ale respectivului conducător, de cele mai multe ori incompetent și în contradicție cu misiunea de apostol al emancipării acestor Ținuturi Secuiești, pe care le reprezintă. O astfel de politică bine proiectată de un anumit corp al purtătorilor de steaguri secuiești, decisiv anacronici, irelevanți și total în contradicție cu doleanțele marii mase secuiești, promovată de anumiți lideri udemeriști fără multă școală, cititori în stele, dar mai ales poeți recuperatori ai unei istorii întârziate medievale, care s-au etalat în fruntea unui partid etnic sunt total în dezacord cu realitățile prezente. Tematica sau agenda lor centrată pe ideea autonomiei teritoriale în datele unei „regiuni autonome” de factură sovietică străpunge cu maximă impertinență adevărata dezvoltare și emancipare a Ținuturilor Secuiești. Izolarea în centrul țării în cadrul unui ținut adiabatic ar putea avea consecințe nefaste pentru cei care promovează acest tip de atitudine. Ei vor, precum Kelemen Hunor, să se instaleze ca adevărați „comes siculorum” („comite al secuilor”), dar cu ascendențe genealogice în nomenclatura de partid comunistă, alungați de locuitorii secui din propria lor localitate în zilele Revoluției din 1989. Vor trebui studiate aspectele reale ale revoltei secuilor din acele zile, ce fel de răzbunări au existat, asupra căror lideri locali comuniști români și maghiari s-a îndreptat revolta secuilor, în datele unui echilibru analitic al istoriei trăite și nefasonate de discursul oficial al istoriei.
Ineficient, dar dedicat în exclusivitate autonomiei Ținuturilor Secuiești, Kelemen Hunor, plasat într-o retorică imberbă, dedat la mici și ascunse aranjamente cu marele partid „patriotic” PSD, își amanetează treptat, dar sigur, credibilitatea în demersuri absolut facile de obținere a sprijinului „marelui” partid. Mai mult decât atât, de-a lungul timpului, din momentul ascensiunii UDMR la guvernarea CDR, nici un ministru maghiar nu s-a dovedit a fi de neînlocuit, nu și-a demostrat eficiența și competența de mari lideri politici. În prezent ei au devenit epuizați de regăsirea lor în comemorarea Trianonului. În egală măsură, ei fac o confuzie de neuitat între a comemora și a aniversa Trianonul, sub forma unei solidarități maghiare de pretutindeni. Ei repetă, de altfel, confuzia liderului peunerist și peremist al Clujului, Gheorghe Funar, între comemorarea și aniversarea zilei de 30 august 1940, ziua Dictatului de la Viena. Iată încă un exemplu în care extremele se ating.
Recuperarea și sărbătorirea solidarității maghiare în ceea ce privește actul de la Trianon rămâne în datele discursului lui Kelemen Hunor un act profund politicianist în care este relatată o realitate a „spațiului carpatic” (o nouă găselniță a spațiului generic al comunității maghiare), privit și ca un teritoriu extins al națiunii maghiare. Noțiunea sau sintagma „maghiarimea fără hotare” ar presupune o patrie de nicăieri, ea fiind expresia unei patrii căutate neostenit de liderii comunității maghiare. Ei trăiesc, în schimb, în termenii unei reale și intense dileme, și anume, care este patria pentru această națiune „fără hotare”. Kelemen Hunor încearcă tot în mod dilematic să soluționeze această căutare de sine, de patrie, de loc natal. El afirmă că la Trianon maghiarii din Transilvania „și-au pierdut patria” dar „au primit în schimb o țară întreagă, România”. Chiar în aceste condiții și în „momentul unor grele încercări și-au păstrat identitatea pe pământul natal, în Transilvania, în Ținutul Secuiesc”. Cu toate că au pierdut o patrie, o dată cu Trianonul, ei au o „țară în care trăiesc, pământul tău natal și al strămoșilor tăi”. Există în aceste afirmații o contradicție flagrantă, și anume, au pierdut o patrie dar au obținut o țară, care „este pământul natal al strămoșilor”. Cu alte cuvinte, au pierdut o patrie, dar ei totuși se află în pământul natal al strămoșilor, unde și-au putut păstra identitatea și tradițiile. Îi reamintesc lui Kelemen Hunor, sociolog de ocazie, că în toate definițiile inteligente ale patriei, aceasta înseamnă pământul natal al strămoșilor. El își caută o patrie de nicăieri, pe când tot el își recunoaște patria în pământul natal. Lamentația „ad absurdum” este, așadar, contrapusă realității istorice, întrucât tot respectivul Kelemen Hunor afirmă că în datele acestei noi patrii, Transilvania, ai „dreptul la propriile tradiții și obiceiuri”, la „folosirea limbii materne, la școlile, instituțiile și simbolurile națiunii de care aparținem”. Este exact recompunerea unei imagini reale a națiunii maghiare locuitoare în pământul natal al Transilvaniei. Nu trebuie uitat faptul că acest ținut, începând cu secolul al XVI-lea, a devenit centrul de emitere al identității statale maghiare, pierdute în 1526. Transilvania principilor reformați a fost leagănul statalității cu vocație europeană, a fost leagănul imnului maghiar a lui Francisc Kolcsey, aici a avut loc traducerea Bibliei în limba maghiară de către Karoly Gaspar, fiind un pământ binecuvântat de cântecele, tradițiile care au alimentat întreținerea spirituală a identității maghiare. Alături de români și de România, Transilvania intră în datele unei armonii inefabile, gestionată de o istorie chiar dacă una neprielnică uneori, pentru unii sau pentru alții. Transilvania este răzbătătoare prin eufonia ei lingvistică și prin fonetismul ei cultural multilingv. De câte ori m-am întors din călătoriile din vestul Europei și am intrat prin Hegyeshalom în Ungaria m-am simțit aproape de casă prin acel fonetism lingvistic, prin faptul că limba maghiară îmi este familiară. Mă apropiam de casă, mă situam într-o geografie culturală proximă. Sunt totuși de acord cu o străluminare inteligentă și întârziată a lui Kelemen Hunor, atunci când afirmă, că trebuie să ne „proiectăm un viitor în comun, în spiritul respectului reciproc”, într-o țară în care poate să se exprime într-un mod nevăduvit „sunt maghiar”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pe lângă greșelile factuale chiar copilărești – de exemplu, dacă în Trianon „s-au refăcut granițele Ungariei în matca lor firească” oare ce ar căuta orașul Oradea în afara granițelor Ungariei – duce o lipsă totală de empatie elementară față de comunitatea maghiară.
Să ne înțelegem bine: am și eu serioase rezerve față de direcția pe care UDMR-ul a luat-o mai recent – mai ales după împrietenirea cel puțin dubioasă cu guvernul iliberal maghiar.
Dar să fim totuși serioși.
Tocmai în România, țara care are diferențe de la cer la pământ între regiunile istorice tradiționale, nu s-au făcut demersurile câtuși de elementare pentru regionalizare. Nu vorbim aici de „autonomie”, domnilor, doar de regionalizarea firească în spiritul subsidiarității. Nu doar Ținutul Secuiesc, nici măcar Banatul, Dobrogea etc. nu dispune de descentralizarea atât de necesară! Totul doar din frica irațională a unor naționaliști cu „defecțiuni medievale” că ungurii ar dori să „fure” Ținutul Secuiesc, Ardealul etc.
Și astfel, din cauza unor șovini debusolați se face un rău evident nu doar comunității maghiare dar întregii națiuni românești.
Bravo, mai patetic nici nu se putea.
- Atunci cand hungurii ( de la huni ) au migrat si au ajuns pe meleagurile Daciei, Un hun gur ,, Attila ar fi ajuns undeva in zona Arealului de azi ,unde intalneste ,pe badea Ion care isi ara terenul pe un deal !
-- Ce faci acolo ,omule ?
-- Ar dealul ,( ,Ardealul ) ii raspunde in graiul specific ,badea Ion,, Si de atunci se povesteste ca ar fi ramas numele ARDEALUL Care ,tare-i roade la suflet pe hun guri ! Daca istoria si-a spus clar parerea ,, ce mai vor d-mle ????