„Deci ai ieșit din presă!", mă fixează cu ochii ei negri, contrariată că am putut părăsi cea mai frumoasă profesie din lume. „Am întâlnit oameni care îmi spun că nu mai suportă și că o să mă satur și eu, că e o meserie pe care merită s-o faci doar cât ești tânăr și ai energie. Uneori mă întreb dacă o să ajung la rândul meu în punctul ăsta, apoi îmi amintesc că vreau să fac jurnalism din primul an de liceu. Așa că nu, eu nu mă voi opri vreodată", mărturisește, înainte să apuc să-i adresez vreo întrebare.
Există tineri de 24 de ani care nu au muncit o zi în viața lor, care abia au terminat o facultate împinși de la spate sau vor să primească totul pe tavă. Și există Cristina Radu, cu entuziasmul ei cât un avion, agenda în care citatele sunt transcrise exact așa cum au fost spuse și smartwatch-ul pe care vin știri, nu meme-uri. „Cel mai bun sfat pe care l-am primit a fost să scriu despre orice, să nu refuz niciun subiect și nicio poveste, pentru că de la fiecare om voi învăța ceva care mă va ajuta la următorul articol", își răsucește bucla favorită pe deget și schițează mândră un zâmbet.
Lucrează din anul întâi de facultate, inițial la o agenție de presă, iar acum la un ziar, unul dintre puținele care încă apar pe hârtie. Pentru ea, acest aspect nu contează atât de mult, însă mama ei ține strâns la piept numerele în care fiica spune povești reale. Poate scrie în aceeași zi despre urși care se învârt în cuști imaginare după ce au fost eliberați, femei care mor cu ordinul de protecție în mână și despre cei care ar trebui să le apere, dar sunt mai preocupați de combinații dubioase. „Unii dintre noi se mai plâng de oboseală sau stări depresive, dar nu și Cristina. Nu înseamnă că această făptură nu este om, dar mai întâi își face treaba și abia apoi își dă timp ei. Pentru cea mai tânără reporteriță a noastră, nu există subiecte mari sau mici. Lucrează cu același respect față de cititori și pentru un reportaj din Albania după cutremur, și pentru o știre dintr-un comunicat de presă", o caracterizează unul dintre colegi.
Cristina are noroc cu ei - e poate singurul lucru de care se bucură gratis, fără să fi muncit pentru el sau să-l fi cerut. „Când nu mai pot, plâng, bănuiesc că asta se numește epuizare sau burnout. Mă descarc și o iau de la capăt. Colegii mei simt înaintea mea și încearcă să mă protejeze, dar se confruntă cu un reporter extrem de încăpățânat. Mereu încerc să fiu mai bună și atunci pun eu mai multă presiune pe mine decât editorii. Sunt extrem de autocritică și, de fiecare dată când șefii mă laudă că am făcut o treabă foarte bună, eu le zic că nu e chiar așa și că pot mai mult", spune ea.
Are modele în jurnalism, însă acestea nu vin din spatele sticlei sau de peste Ocean, ci au doar câțiva ani în plus față de ea, se îmbracă în hanorac și stau la două-trei scaune distanță, în redacție. Schimbările pe care le-au adus în societate materialele semnate de ei o ambiționează și mai mult pe Cristina: „Treaba mea este să scot la suprafață poveștile unor oameni care merită să fie cunoscuți. Cea mai mare satisfacție este să văd că articolele pe care le scriu ajută într-un fel: cu reacții și decizii oficiale, bani strânși din donații sau măcar un plus de notorietate pentru ei. Poate materialele mele nu au deschis încă dosare penale, dar sunt mică, am tot timpul să ajung acolo. Mi-ar plăcea să am un impact atât de mare în societate, dar scopul meu nu este să îi dau pe infractori pe mâna poliției, ci să informez publicul, să atrag atenția asupra unei probleme".
E justițiară întotdeauna, insistentă atunci când trebuie și incisivă uneori, iar acest lucru îi deranjează teribil pe cei care o subestimează din cauza vocii subțiri, feței luminoase, sexului sau vârstei. "În cinci ani, de când fac presă, am început să supăr diverse personaje dintr-o multitudine de motive: ba că am arătat niște nereguli, ba că am scris ceva ce nu era pe placul tuturor, ba că nu am menționat pe cineva într-un text, pentru că nu mi s-a părut interesant ce a zis. Din cauza asta, am primit 'hate' cu nemiluita, am fost făcută în multe feluri și trimisă la origini și la mama celui-ce-nu-trebuie-numit. Dar cel mai recent mi s-a zis că sunt oleacă șuie. Asta chiar nu am mai auzit", se amuză Cristina.
Oleacă șui, pe lângă zulufii ei când plouă, sunt și șosetele galbene cu Harry Potter. Iar, dacă profesional Cristina nu se lasă intimidată de nimeni, nu același lucru se poate spune despre haosul care o așteaptă în apartament, în fiecare seară. „Am doi motani care fac dezastru în casă, unul dintre ei adunat din tomberon. Mai am o colecție impresionantă de șase tricouri, un portofel și o pușculiță toate de la Hogwarts, o pelerină de Gryffindor, o pijama cu Bugs Bunny, un abonament la Netflix ca să mă uit la Teen Titans Go și un aparat dentar cu elastice colorate", scria ea pe Facebook, ca un „bilanț", în ziua în care a împlinit 24 de ani.
În unele dimineți, grăbită să plece pe teren, mai uită să arunce zațul din filtrul de cafea. Iar în anumite nopți, în care scoate timecode-uri și scrie interviuri până târziu, își amintește că nu a sunat-o pe mama ei și promite să o facă a doua zi. În rest, însă, nu prea omite nimic, caută unghiuri de abordare nemaivăzute pe sub breton și pune cap la cap informațiile, cu flerul și liniștea unui om care face exact meseria pe care a visat-o din clasa a noua. O colegă i-a urat să ajungă redactor-șef, iar o sursă nemulțumită i-a transmis ironic că „o paște Pulitzerul", uitând că, foarte curând, o bucățică dintr-un Oscar poate ajunge în redacția în care lucrează. Până atunci, Cristina merge înainte și, deși mulți ar vrea să îi oprească cuvintele, ea se oprește din drum doar pentru necuvântătoare: pe unele le mângâie, iar pe altele încearcă să le salveze, prin munca ei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.