Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Tunisia îmi aminteşte de România anilor ’90. În ultimul an, am întâlnit patru mari companii care şi-au mutat o parte a producţiei de la noi pe celălalt mal al Mediteranei

Imagine cu o piață în luna sfântă a Ramadanului în Tunisia. Foto:Chedly Ben Ibrahim / Zuma Press / Profimedia

Medina, adică “oraşul vechi” sau, mai european zis, “centrul istoric”, din Sousse este o îmbinare a tradiţiei musulmane cu bun-gustul francez. Pe străzile sale strâmte, pe care, uneori, se mai strecoară, într-un mod surprinzător, câte un automobil, nu găseşti doar magazine cu produse locale, meşteri care lucrează precum în urmă cu o mie de ani sau îmbrăcăminte contrafăcută, ci şi locuinţe cochete, care amintesc de micile localităţi provensale ori de cele din sudul Italiei.

Ceea ce merită vizitat şi prea puţini turişti o fac, este ribatul, fortul a cărui arhitectură musulmanii, în momentul lor de glorie istorică au împrumutat-o de la bizantini.

Ribatul din Sousse este cea mai veche construcţie de acest fel din Africa de Nord şi a fost construit în anul 821 de către califul Ziyadat Allah Īntâiul. Acesta fusese al treilea şi unul dintre cei mai cunoscuţi emiri ai dinastiei aglabite a cărei capitală medievală se aflase nu foarte departe de aici, la Kairouan, al patrulea oraş sfânt al islamului, detronat de pe podium de Mecca, Medina şi Ierusalim. După expansiunea fulminantă şi neaşteptată a triburilor arabe convertite la credinţa apărută la marginea deşertului Arabiei, oraşele nou fondate sau cucerite de pe malurile Mediteranei trebuiau protejate de atacurile flotei bizantine sau ale duşmanilor obişnuiţi să înfrunte valurile mării. Aşa că, inspiraţi de fortificaţiile militare bizantine, vor construi această fortificaţie din al cărei turn puteau supraveghea până departe valurile Mediteranei.

În sala întunecată de la primul etaj, odinioară, în vremea când înflorea islamul, trăiau aproape o sută de soldaţi antrenaţi în arta războiului şi, în orele de odihnă fizică, se preocupau de studiul Coranului. Erau un fel de călugări-războinici simpli, cu o existenţă austeră, dedicată exclusiv luptei şi credinţei. Erau arhetipul indivizilor care îşi sacrificau existenţa pentru comunitate şi Dumnezeu, fără să îi înţeleagă cu adevărat pe niciunul. Chiar dacă erau luptători extraordinari şi cunoscători ai cărţii sfinte, la fel ca membrii ordinelor de călugări-războinici din creştinisul medieval, mă întreb dacă asemenea persoane sunt de admirat ori de compătimit.

De aici, conducătorii aglabiţi vor coordona atacurile asupra Siciliei care, curând, a căzut sub stăpânirea arabă. Mai târziu, după aproape un mileniu şi după decăderea civilizaţiei musulmane, trufaşa fortificaţie va fi transformată într-o madrassa, adică o şcoală în care se preda teologia. Iar acum, renovată pentru turişti, îşi aşteaptă cuminte şi tăcută vizitatorii care se arată mai încântaţi de forfota bazarului, de suvenirurile lui colorate, decât de austera şi vechea fortificaţie, parcă surprinzător aşezată în mijlocul medinei, a oraşului vechi, cel puţin pentru un european nefamiliarizat cu evoluţia Magrebului.

Am ajuns pentru prima dată în Sousse în 2007. Pe atunci, Tunisia era o ţară cochetă condusă autoritar de Ben Ali. Totuşi, era o diferenţă însemnată între statul poliţienesc al lui Mubarak sau al lui Ceauşescu şi dictatura fostului ofiţer tunisian şcolit în Occident. Chiar dacă oraşele nu erau tocmai curate, cum nu sunt nici acum, nu a fost o clipă în care să te simţi ameninţat, chiar dacă am ajuns prin locurile în care nu ajungeau străinii. Totuşi, vedeai prea puţine femei în localuri sau pe străzi, cu excepţia cartierelor centrale ale Tunisului, ale Sousse ori Monastirului. Această situaţie nu ar fi fost surprinzătoare pentru Egipt, de exemplu, însă, într-o ţară în care poţi vorbi franceză sau engleză cu aproape toţi şoferii de taxi, mă aşteptam la o egalitate mai mare între sexe.

E surprinzător să vezi cafenele tradiţionale în care toţi cei care stau la mese sunt bărbaţi. Bineinţeles, cu excepţia turistelor. La fel de surprinzător cum e să nu vezi, în toiul verii, nicio bere pe mese. Dar dacă lipsa alcoolului e mai sănătoasă, o societate din care femeile sunt excluse şi bărbaţii împărtăşesc opinii exclusiv între ei creează incapacitatea de a interacţiona cu jumătate din populaţie, frustrări sexuale şi, bineînţeles, radicalizare. Mai puţină în Tunisia, mai multă în celelalte ţări islamice. Când Europa, prin anii ’20, dezbătea în cafenele politică, sport şi modă, la un pahar de ceai sau cafea, în Alger, Cairo sau Damasc, subiectul preferat era religia. Aşa că, atunci când la Munchen Adolf Hitler orchestra “puciul de la berărie”, în cafenelele Orientului se punea la cale naşterea Frăţiei musulmane. Nebunia politică a Europei a durat infim la scară istorică, însă a ucis zeci de milioane de oameni. Nebunia religioasă a Orientului este mai puţin sângeroasă ca număr de victime, dar a condamnat generaţii întregi de musulmani la înapoiere, sărăcie şi inadecvare istorică. 

Din perspectivă religioasă, Tunisia a făcut notă discordantă în lumea islamică. Spre deosebire de Egipt, Algeria, chiar Maroc, aici nu au avut loc excese religioase, războaie civile sau atentate. Episodul din 2015, când teroriştii islamişti, sub influenţa crimelor şi extinderii Statului Islamic au debarcat pe plajele a două hoteluri şi au ucis turişti, a fost un caz izolat. După exilul lui Ben Ali, în urma Revoluţiei iasomiei, partidul de inspiraţie islamistă care a câştigat alegerile, Ennahda, a avut înţelepciunea de a coabita cu celelalte forţe politice. A urmat o decadă în care, singură, Tunisia, rămăsese o oază a democraţiei, leadershipul politic de aici fiind apreciat pentru înţelepciunea de a trece peste problemele economice, sociale şi religioase, asigurând alegeri libere şi o guvernare democrată. "Pentru contribuția sa decisivă la construirea unei democrații pluraliste în Tunisia în urma revoluției Iasomiei, din 2011", Cvartetului pentru Dialog Naţional din Tunisia îi era acordat în 2015 premiul Nobel pentru pace.

Numai că problemele economice ale Tunisiei nu au putut fi rezolvate. Corupţia din perioada Ben Ali a continuat, la fel ca nemulţumirile populare. În sudul ţării, mai puţin urbanizat, de unde s-au alăturat de-a lungul timpului destul de numeroşi tunisieni mai întâi mujahedinilor şi, apoi, organizaţiilor fundamentaliste din Irak şi Siria, incursiunile Daesh au fost cu greu stăvilite de autorităţi. 2021 începuse în Tunisia cu proteste împotriva incapacităţii guvernului de a gestiona criza economică şi sanitară, dar şi brutalităţii forţelor de ordine care răspunseseră demonstraţiilor iniţiale. Aşa că, pe 25 iulie, după ce îşi asigurase sprijinul unor importante state din lumea arabă – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Egiptul – preşedintele Kais Saied a suspendat parlamentul şi l-a demis pe prim-ministrul Mechichi. Spre a da satisfacţie susţinătorilor săi externi şi a calma opoziţia internă, a indicat drept vinovat principal pentru marasmul economic şi corupţie partidul islamist moderat Ennahda.

Cam aşa au început dictaturile peste tot.

Susţinerea unor state în care se practică un islam dur, cum ar fi Arabia Saudită, pentru un preşedinte laic poate părea ciudată şi merită câteva explicaţii. Raporturile de putere din lumea islamică, inclusiv în cadrul ummei (comunitatea credincioşilor), au adus neînţelegeri chiar şi între organizaţiile care propovăduiesc jihadul, războul sfânt, cu atât mai mult între actorii statali şi organizaţiile credincioşilor considerate frecventabile. Principalii inamici ai Primăverii Arabe au fost tocmai monarhiile sunnite din Golf care ştiau potenţialul distructiv pe care revoluţiile îl aveau asupra propriilor regimuri osificate. Spre deosebire de mass-media şi cancelariile occidentale care vedeau în această mişcare transnaţională semnalul eliberării acestor ţări, Riadul sau Abu Dhabi intuiau corect panta islamică pe care alunecau ţările „eliberate”, iar principalul catalizator al acestora era Frăţia Musulmană. Aşa că, în nodrul Africii, un preşedinte laic, professor de drept, era mai dezirabil decât un partid Islamist ce se revendica de la această organizaţie religioasă.

Uneori mă întreb de ce mă fascinează Mediterana. Nu e vorba doar de frumuseţea ţărmurilor sale, oraşelor cosmopolite sau oamenilor expansivi. Istoria acestui spaţiu exprimă cel mai bine istoria, creşterea şi decăderea imperiilor şi civilizaţiilor. Dar ne învaţă şi cât de importantă este geografia pentru un popor. Ne arată că oamenii unor meleaguri unde se dezvoltă forme de organizare solide şi viabile în timp parcă au întipărite în genele lor organizarea şi puterea de a construi comunităţi puternice. Evreii sunt exemplul tipic. Însă tunisienii, deşi lipsiţi de liantul reprezentat de o religie exclusiv naţională, ne pot învăţa mai multe despre ceea ce înseamnă ordinea politică contrapusă haosului. Că Tunisia a fost singura ţară magrebiană care nu a căzut în păcatul războiului civil, al fundamentalismului sau anarhiei este doar una dintre situaţiile care ar trebui să ne pună pe gânduri. Dar, în istorie, pe actualul teritoriu al ţării, avem exemple cu adevărat fascinante.

Pe când grecii întemeiau primele oraşe în Sicilia, fenicienii fondau Cartagina. Se vorbeşte despre regina Didona cea înţeleaptă care a primit de la regele locului pământ pentru noua cetate cât putea acoperi cu pielea unui taur: aşa că Didona a tăiat pielea animalului în fâşii subţiri pe care le-a înnodat şi a înconjurat un teritoriu generos. Cum romanii trebuiau să îşi dovedească măreţia şi atributele de cuceritori din toate punctele de vedere, Eneas, prinţul fugit din Troia, înainte de a fonda Alba Longa va ajunge şi pe coastele Africii, unde îi va cuceri inima reginei. Cel puţin aşa îl laudă şi se laudă cu strămoşii poporului său Virgiliu în Eneida.

Peste secole, Cartagina (sau Oraşul Nou în feniciană) va provoca Roma şi generalul său, Hanibal Barca, va ajunge până la porţile Cetăţii Eterne. Învinsă şi distrusă de romani, Cartagina latină va renaşte şi va ajunge cea de-a treia metropolă a Imperiului.

Fiindcă vorbeam de aglabiţii care au cucerit Sicilia, sub stăpânirea musulmană, pământurile Tunisiei vor continua să înflorească. Kairouanul va fi fondat de Ukba ibn Nafi, legendarul general al Califatului Raşidun şi va pune în umbra Tunisul. Curând, acesta va concura în splendoarea edificiilor sale cu Mecca, iar marele oraş succesor al Cartaginei va ajunge şi el sub dominaţia fidelilor Profetului, întregul litoral al Africii de Nord revenind diverşilor califi. Aşa că era firesc să râvnească la frumuseţea Siciliei.

La fel ca odinioară Cartagina, aglabiţii vor stăpâni insula, luând-o iarăşi din mâinile… grecilor. Care, acum, se numeau bizantini. Şi nu doar Sicilia, ci întreg sudul Peninsulei italice va cădea în mâinile lor.

Urmează dinastia fatimidă, care va porni din Mahdia, ceva mai la sud pe litoralul Tunisian, va cuceri Egiptul şi va întemeia Cairo.

Cinci sute de ani mai târziu, dinspre Asia Mică vin noii cuceritori ai acestor meleaguri: turcii otomani. Trei veacuri durează stăpânirea lor: profitând de slăbiciunea Istanbulului, Franţa devine “protectoarea” Tunisiei. Regiunea dintre Tunis şi Sfax ajunge cea mai dezvoltată din zona Magrebului.

Iată că, în acest spaţiu al Mediteranei, câteva regiuni au reprezentat focare de putere. Un stat s-a dezvoltat, s-a extins, a cucerit teritorii, după care, mai devreme sau mai târziu, a urmat decăderea şi cucerirea sa de o putere care tocmai era spre zenitul puterii sale. La rândul ei, după o perioadă de dominaţie, aceasta se prăbuşea şi lăsa locul alteia, care, surprinzător, se ridica cam din acelaşi areal unde se dezvoltase cea dintâi, cea cucerită. Din stăpânul Mediteranei, Bizanţul a rămas doar un oraş superb, dar decadent. Turcii l-au cucerit şi i-au dat un nou avânt: a fost infuzia de capital uman care a preluat învăţătura, arhitectura şi cunoştinţele constructorilor bizantini, asigurându-şi supremaţia pentru câteva secole. La fel, în locul Cartaginei s-au ridicat califatele aglabite şi fatimide. La câteva secole de la căderea Romei, Veneţia şi Genova vor domina iarăşi spaţiul mediteranean şi chiar cel pontic. Iar exemplele pot continua.

Chiar dacă e departe de Mediterana, Persia este exemplul elocvent al statalităţii şi puterii transmise din zori istoriei. Chiar dacă Iranul de azi nu poate echivala măreţia Persiei lui Cirus, Xerxe ori a sasanizilor, a continuat să rămână o forţă în regiune în ciuda demenţei fundamentaliste de acum. Statalitatea înseamnă, cel puţin în perioada modernă, capacitatea de organizare, însuşirea unor norme comportamentale şi de muncă, comunităţi funcţionale şi sentimentul apartenenţei naţionale, ceea ce, spre deosebire de ţările din jur, iranienii posedă ca urmare a unor milenii în care au fost obişnuiţi cu ele.

Aşa că, măcar în cazul tunisienilor, “protectoratul” francez a găsit un spaţiu cu o populaţie deprinsă, în mare parte, să funcţioneze social organizat. Fără să justificăm în vreun fel colonialismul Parisului, merită spus că, spre deosebire de “supuşii Majestăţii sale” de dincolo de Canalul Mânecii sau de burii care au distrus comunităţi întregi pentru profitul obţinut, de exemplu, din exploatarea Insulelor mirodenilor de către Compania Indiilor de Est, Franţa şi-a însuşit o anumită “misiune civilizatoare”. Aşa că, de obicei, acolo unde ajungeau armatele şi companiile franceze, era organizat învăţământul, instituţiile necesare unei societăţi moderne sau căi de transport. Iar tunisienilor, cu obişnuinţa lor de trăi organizat încă din vremea fenicienilor şi în ciuda firii contemplative arabe, li s-au potrivit de minune.

Aproape de fiecare data când am luat taxiul, am putut discuta cu şoferii despre economie, politică şi, mai rar într-o ţară musulmană, unde credinţa este aproape tabu, despre religie. Iar dacă nu le înţelegeam franceza vorbită cu accentul tipic care o face puţin dificil de înţeles de cineva care o utilizează mai rar, cum e cazul celor care scrie aceste rânduri, atunci se făceau foarte bine înţeleşi în engleză. De două ori am fost surprins ca, în plimbările prin oraş, să fim opriţi de bărbaţi care îmi întindeau mâna şi salutau zâmbind. Când observau că îi priveam lung fiindcă nu ştiam de unde să îi iau, îmi explicau că lucrează la hotelul unde eram cazaţi, că de dimineaţă ne-am salutat şi acolo. Aşa că trebuia să joc un scurt teatru că îmi aminteam perfect şi să le spun, pentru a mă revanşa, cât de frumos e oraşul lor, ceea ce, de obicei, era purul adevăr. Şi, spre deosebire de alţi magrebieni, niciunul nu a vrut să îmi vândă ceva. Erau doar bucuroşi că un strain le apreciază patria, îmi spuneau ce locuri sunt mai frumoase şi pline de istorie prin jur şi, la urmă, îmi străngeau iarăşi mâna şi dispăreau pe străduţele înguste ale medinei.

Un prieten Italian îmi spunea că el găseşte seducătoare oraşele balcanice fiindcă te surprind mereu. Străzile nu sunt drepte şi nu se interesectează cu altele în unghiuri de 90 de grade, clădirile nu au aceleaşi înălţimi şi aceleaşi stiluri. În Balcani, lângă o biserică străveche şi afumată se află o clădire aparţinând modernismului sovietic în faţa căreia nu îţi dai seama dacă e grotească sau doar provocatoare. Oamenii nu sunt nici ei traşi la calapod: alături de bărbaţi în costume de lână şi cravate de mătase întâlneşti purtători ai contrafacerilor turceşti sau chinezeşti, îmbrăcaţi cu tricouri în desenele Burberry care stau să puşte pe burţile rotunde. Pentru mine, născut şi crescut puţin mai sus de limita nordică a Balcanilor, astfel mi se pare Tunisia: o lume cosmopolită, îmbinând eleganţa şi organizarea franceză cu farmecul, aromele şi metehnele lumii arabe.

Cumva, Tunisia îmi aminteşte de România anilor ’90. Aceeaşi candoare a oamenilor dornici de apreciere, civilizaţi şi deschişi, aceeaşi sărăcie, corupţie şi autoritarism cu faţă umană.

Cu un pic de noroc, tunisienii vor avea acelaşi destin. În ultimul an am întâlnit patru mari companii ce produc haine, încălţăminte şi componente pentru electronice care şi-au mutat o parte a producţiei de la noi pe celălalt mal al Mediteranei. De fapt, una dintre ele şi-a închis cele două fabrici de aici fiindcă doamnele tunisiene se pricep la fel de bine ca româncele noastre să coase lenjeria extravagantă pe care o vedem prin malluri şi o fac pentru salarii mai modeste.

“Surprinzător, mi-a explicat un altul, dar am găsit aici nu doar persoane meticuloase, ci şi tehnicieni şi ingineri pricepuţi.”

“In 2020, diferenţa de salarii dintre un muncitor dintr-o fabrică de-a noastră din Italia în comparaţie cu unul din România era de 3,2. Estimarea noastră pentru 2025 este că raportul va ajunge la 2. Dacă facem o comparaţie cu ceea ce era în urmă cu 15 ani vei înţelege perfect cât aţi evoluat şi de ce nu mai rentează să fabricăm pantofii noştri în ţara voastră” mi-a explicat managerul unei companii de top din acest sector care îşi pune şi el problema relocării businessului din Bucureşti.

Noi trebuie să ne reinventăm, în timp ce Tunisia se poate bucura acum de reducerea şomajului, calmarea rarefiatelor puseuri de fundamentalism şi explozia investiţiilor care i-au lipsit în ultimul deceniu. Şi, cu un pic de înţelepciune din partea conducătorilor săi şi ai Europei, peste încă o generaţie, adică peste vreo două decenii, ar putea deveni membrul Uniunii de partea cealaltă a Mediteranei.

Nu fiţi şocaţi: civilizaţia noastră este despărţită de cea africană sau de cea asiatică nu de ceea ce romanii numeau Mare nostrum, ci de deşerturi. De fapt, civilizaţia europeană s-a născut pe malurile Mediteranei şi doar mai târziu a ajuns în pădurile germanice sau insulele britanice. Iar în ce-I priveşte pe magrebieni, islamul trebuie să fie doar un intermezzo între două perioade “europene”. Bineînţeles, mai trebuie ca actualul preşedinte să vireze de pe drumul actual care duce spre dictatură.

Capitol din cartea Mediterana: democraţie, aventură, artă, jihad, în curs de pregătire la Editura Lebăda Neagră. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult