Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Ultimele zboruri spre București. „Mă felicit că am făcut schimbarea biletului, chiar dacă am reușit să-l sperii pe tata…”

Avion Birmingham

Privesc în gol… 

În fața mea se află trecerea de barierele de securitate unde, de obicei, este plin de oameni. Mi-am luat la revedere de la ai mei aici de atât de multe ori, încercând să îi zăresc încă o dată prin mulțime. De data aceasta, tata este singurul care trece barierele și după el, rămâne gol. 



Gândul îmi zboară în decembrie, ultimele zile petrecute cu mama. Mi-e inima dintr-o dată caldă, plină de duioșie. Pregătirile pentru Crăciun, ziua lui J și petrecerea cu prietenii, o ocazie deosebita și pe urmă concediul. Italia. 28 de zile de soare, de libertate neîngrădită, lipsite de stres, pline de noi doi, mână în mână. Singura dată în viață când am plecat fără să ne uităm înapoi, fără planuri, fără așteptări. Ca și când am fi fost de niciunde. (Re)întâlnirea cu prieteni din copilărie  și din prima tinerețe și (re)înnodarea legăturilor. Și întoarcerea în Marea Britanie, ieșirea la concertul de muzică clasică și întâlnirea cu prieteni dragi, întâlnirea cu alți prieteni, în aer liber, printr-un parc, gripa, izolarea, vizita la serviciul de urgențe în urma discuției telefonice cu medicul de familie, zâmbetul doctorului de gardă și cuvintele cu care ne-a petrecut după control „să sperăm că nu este COVID-19”, lipsa testării pentru confirmare (era perioada dinaintea declanșării crizei din Italia), revenirea la normal după 12 zile, altă gripă la 14 zile, altă izolare, iarăși normalitate. Venirea tatei și timpul petrecut împreună, zâmbetul când i-am gătit și a mancat cu o plăcere care mi-a umplut inima, dulapul pe care l-a construit cu mâinile lui, cerga din Bicaz pe care am pus-o toți trei pe perete deasupra patului nostru, în dormitor. Traducerea listei pentru echipamentele de urgență necesare și contribuția la campania de donații către România. Ieșirea la concertul Carmina Burana și întâlnirea cu alți prieteni. Realizarea că este cel mai probabil ultima ieșire de acest fel pentru o perioadă... Veștile de acasă, din Italia, din Franța… din America… un flux constant de informații, de neliniști, de întrebări.

Mă trezesc din gânduri. Stau în fața barierelor de securitate de ceva timp deja. Cei doi polițiști de frontieră mă privesc curioși, zâmbind timid, tăcuți. Le mulțumesc și le spun la revedere și plec spre serviciu. Fac poze, aeroportul e aproape gol, un mic grup de oameni la Blue Air așteptând să plece spre București. Câțiva studenți vorbind spaniola la cealalta intrare. O doamnă coborând pe scările rulante. Doi copii, cu geamantane haioase… Respir cu greu… E atâta liniște și atâta spațiu într-un loc în care de obicei te strecori cu greu. Și totuși nu pot respira în tot spațiul ăsta. 

Mă opresc și decid să privesc pe îndelete. Să-mi dau timp să înregistrez imaginile. Nu am văzut niciodată locul acesta gol. E chiar interesant. Îi scriu mamei ca să știe ce se întâmplă cu zborul și să stea liniștită. Comunicarea e importantă.

Din aeroport, cu trenulețul fără șofer, merg spre gara internațională de trenuri din Birmingham și de acolo, spre serviciu, pe jos. Gara, ca și aeroportul, e goală. Câteva persoane care intră și care ies. Filmez și fac poze. Ajung la serviciu, mă spăl pe mâini și intru în conferința telefonică pe care o am programată pentru începutul zilei. Între timp, primim o comunicare la lucru: de mâine, toți vom lucra de acasă, cu excepția serviciilor de urgență care vor fi organizate în ture pentru minimizarea impactului asupra fiecăruia. Un mesaj uman, cu accent pe familie, pe fiecare dintre noi și importanța de a fi atenți unii cu ceilalți. Prioritizarea proiectelor se va face altfel, ne gândim la serviciile critice, tot ce poate fi întrerupt sau amânat sau accelerat, va fi. 

Ies din conferință și verific statusul zborului spre București. Găsesc informația într-o mare de anulări. Mă felicit că am făcut schimbarea biletului, chiar dacă am reușit să-l sperii pe tata cu felul clar, concis, brut… în care i-am redat informațiile. Am făcut bine oare? Nu cred că există răspuns la această întrebare în acest moment. Dar cred din toată inima că a fi alături de cei dragi, acum, mai mult decât oricând, este critic. Tata și mama. Eu și J. La câteva țări distanță. Fiecare cu realitatea și provocările sale. 

Pe 9 martie, scriam încercând să deznod ce se întamplă și, mai ales, ce va veni: „Matematic vorbind, fără panică, sunt posibile 120-150.000 de decese în Marea Britanie (sunt în jur de 12-15 milioane de persoane în vârstă în Marea Britanie, după Oficiul Național de Statistică și Age UK).

Fără să pui la socoteală decesele printre pacienți de alte vârste cu condiții existente (diabet, cancer, afectiuni pulmonare, de inima, de rinichi etc). 

În acest caz, nu știu ce sistem ar face față. Faceți provizii de lucruri plăcute și nu vă  lăsați abătuți de situație.“ 

Anunțurile de ieri, în urma ședinței de urgență a guvernului britanic și a conferinței de presă, rapoartele date publicității, comunicările primite la serviciu nu fac altceva decât să întărească certitudinea că situația pe care o trăim este de fapt, sfârșitul unui capitol și începutul altuia. Realitatea de maine va fi cu totul alta decât cea de ieri. Îmi rămân în minte aceste cuvinte: „Măsurile luate trebuie să fie eficiente și sustenabile. Nu este vorba de un sprint, ci de un maraton.” 

Ce este clar este că măsurile de austeritate au afectat și vor afecta în continuare și sistemul medical, și serviciile de urgență, și populația. E poate, unul din motivele pentru care primul ministru britanic este din ce în ce mai ciufulit și, poate, motivul pentru care în anumite cercuri, unii britanici spun ca președintele Franței a avut (sacrilegiu!) dreptate.  

Dar toate aceste lucruri, în afara faptului că există măsuri clare care ne vor afecta pe fiecare dintre noi, rămân oarecum departe. Majoritatea sunt conștienți că acum nu este momentul pentru dezbateri politice. Motiv pentru care alegerile locale au fost amânate pentru un an. Viața merge înainte. Odată asigurat esențialul, trebuie găsit un mod de conviețuire plăcut și util. Așa că, de astăzi, mi-am propus să reiau corespondența. Să scriu fiecărei persoane din agenda mea și să le urez sănătate. Să-mi tai unghiile scurt și să renunț la bijuterii pentru că am constatat că e mult mai simplu să mă spăl pe mâini și să nu mai trebuiască să dezinfectez ceas, brățară, inel, etc.. Să cumpăr ce găsesc și să încerc să gătesc descoperind lucruri noi. Să las deoparte spaima pe care o simt în fața rafturilor goale și, atât cât se poate, să fac așa cum am făcut aseară… din patru cutii de ouă rămase pe o etajera în supermarket, să aleg pe cele în stare bună și să fac o cutie completă pe care să o cumpar și de care să mă bucur. Nu mă împiedica nimic să gătesc pentru vecinii/ prietenii/ cei din familie care sunt singuri sau izolați. Și chiar dacă nu le voi vedea zâmbetul când gustă, faptul că am făcut ceva aproape împreună, va fi de ajuns pentru o perioadă. 

Până când ne vom întalni din nou. Atunci vom putea analiza și decide ce poate fi învățat din această perioadă. To be continued… 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Telemunca

Odată cu răspândirea noului coronavirus de la o țară la alta, companiile din toată lumea și-au schimbat politica de resurse umane și și-au încurajat angajații să lucreze la distanță pentru a preveni extinderea epidemiei. O decizie care ține de supraviețuirea biologică, dar și de supraviețuirea ca business. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Recul

Povestea Recul începe în 2015, când regizorul Vlad Dragomirescu și actorul Bogdan Untilă și-au propus să creeze un incubator pentru proiecte culturale independente, care să cuprindă două direcții: teatrul de improvizație și teatrul clasic.

Citește mai mult

Alphahead

Vishal Narender și Georgeta Brehoi, soția sa, au venit în România în urmă cu 4 ani, după ce au lucrat în mai multe multinaționale din India, Franța și Irlanda, și au decis să-și investească toate economiile pentru a produce echipamente moto.

Citește mai mult