Un creier la muzeul de artă

Am încercat să aflu ce se petrece în creier atunci când mă aflu în fața unui tablou. Așa am ajuns într-un laborator de neuromarketing, am vorbit cu un cercetător în neuroștiințe despre efectul picturii asupra inimii, am vizitat Muzeul Național de Artă conectată la o cască de encefalogramă și am mers la Politehnică, unde inteligența artificială se antrenează să învețe curentele artistice.

Te-a făcut vreodată să plângi vreun tablou?

De câteva zile, vedeam soarele mai mult în tablouri înșirate prin muzee decât pe cer. Răzbătusem prin mulțimea înarmată cu selfie stick-uri, care păzea Rondul de noapte al lui Rembrandt, și mă ridicasem regulamentar pe vârfuri s-o văd pe Lăptăreasa lui Vermeer. Cu toate astea, nici picior de revelație. 

Ca orice vizitator modest, pentru care un bilet la un muzeu mare de artă e un portal spre o lume unde trebuie să vadă tot, în scurt timp eram aproape epuizată. Și atunci s-a întâmplat: ajunsă în fața unui tablou de care mă îndrăgostisem din cărți și jpg-uri, mi-am dat seama că plâng. Discret, printre grupurile de turiști, mi-am șters jenată lacrimile și le-am înlocuit cu un rânjet de desen animat. Deși veneam după o cură intensivă de artă, aici, la Muzeul de Artă Flamandă din Bruges, era pentru prima oară când simțeam un tablou, înainte să-l gândesc și să-l arunc grăbită în bagajul de om cult. În urmă cu vreo 500 de ani, Hieronymus Bosch pictase în Judecata de apoi un carnaval dement; cu aceleași culori, îmbibase pânza în substanța din care sunt făcute coșmarurile și, în aceeași măsură, în materia primă a speranței.

Mi-am cumpărat o carte poștală cu detalii din tablou – câteva creaturi hidoase împingând o corabie-papuc, unde se ascund doi oameni goi și cocârjați, peste o apă neagră din care ies mâini, capete și picioare orfane. Am ieșit de la muzeu și, preț de câteva ore, am avut senzația că am revenit într-un alt timp, încetinit la gândul că picturile astea erau un mesaj care plutise sute de ani într-o sticlă. Lansat într-o vreme când singurele portrete erau făcute de pictori care munceau zile-n șir la o singură imagine, ajuns într-o lume unde, la fiecare două minute, se fac mai multe fotografii decât existau în toată lumea acum 150 de ani. Un pic mai târziu, am aflat nu doar că mai multor oameni li se întâmplă să plângă în fața unei picturi, dar și că adesea timpul are un cuvânt important de zis:

”Din chestionarul meu, ar rezulta că timpul este unul din principalele motive pentru care oamenii plâng în fața tablourilor. Unii sunt uimiți să vadă că, după mulți ani în care n-au mai fost la muzeu, aceleași tablouri atârnă pe aceiași pereți. Asta i-a făcut pe mulți dintre corespondenții mei să se gândească la propriile vieți, la cum se scurg pe nesimțite. Cineva mi-a povestit cum și-a dat seama că pictura la care se uita va continua să rămână acolo și după ce el va muri. Într-adevăr, era un gând foarte deprimant sau unul foarte trist, cum vreți să-i spuneți.”

James Elkins, profesor de istoria artei la School of the Art Institute of Chicago, a luat oameni la întrebări, încercând să afle ce-i face să plângă în fața unor lucrări de artă. Am primit cartea lui, Pictures & Tears, de la prietena cu care mersesem la Bruges și care, după ce mi-a văzut ochii roșii, a dat verdictul: „Aaa, păi ai sindromul Stendhal!”. Așa a numit o psihiatră italiană manifestările de care aveau parte mulți turiști veniți „să-și clătească ochii” cu capodoperele Florenței. Unora le creștea tensiunea, alții plângeau de sărea cămașa de pe ei la Galeria Uffizi, când dădeau cu ochii de Botticelli, Tițian sau da Vinci, unii chiar leșinau sau începeau să delireze, aproape psihotici. În cariera ei la spitalul Santa Maria Nuova, Graziella Magherini spune că a tratat peste o sută de asemenea cazuri, în care întâlnirea cu arta a provocat izbucniri emoționale extrem de intense. 

În ’89, Magherini a publicat o carte despre „sindromul Stendhal”, botezat după scriitorul care și-a povestit primul palpitațiile când a văzut marile picturi ale Florenței. Mulți spun că sindromul ăsta e o balivernă și, din fericire, mini-accesul meu de plâns n-a fost urmat de vreun cutremur emoțional (poate fiindcă îngerii flamanzi sunt mai prudenți cu cei slabi de înger, poate fiindcă am băut un șpriț imediat după?). Cu toate astea, m-a tot înghiontit curiozitatea să aflu ce efect are arta asupra noastră, a animalelor care umplem galeriile, muzeele și nu ne mai săturăm să scriem despre ele. Am pornit în căutarea unui răspuns și am început cu creierul.

Pictura bagă neuronii „în priză”

Când am ajuns la sediul BuyerBrain, o clădire veche dintr-un cartier cu cafenele scumpe al Bucureștiului, mintea mea înclina balanța între amuzament și neliniște. Urma să mi se facă o electroencefalogramă, în timp ce priveam pe ecranul calculatorului mai multe lucrări realizate de pictori români, în încercarea de a afla ce activitate înregistrează creierul la vederea lor și care dintre ele va avea un efect mai puternic. Dacă, de pildă, în timp ce eu susțin sus și tare că-mi plac picturile unor artiști contemporani ca Roman Tolici sau Șerban Savu, zigzagurile de pe ecran mă vor da de gol, demonstrând o pasiune oarbă pentru Sabin Bălașa? Mă simțeam un pic expusă, știind că un software va avea acces la ceea se întâmplă în creierul meu, chiar dacă doar l fracțiune infinitezimală. Ca și când acolo, în cutia mea neagră, s-ar afla un adevăr „mai adevărat” decât ce transmit eu prin șiruri de cuvinte și reacții.

Cu superstiția asta de profan, am intrat în biroul unde Ana Iorga, fondator al BuyerBrain, face de patru ani proiecte de cercetare în neuromarketing. Adică studiază răspunsul consumatorilor la diverși stimuli – ambalaje, sloganuri publicitare, poziționarea produselor într-un magazin etc. Doar că nu-i mai întreabă pe oameni cum li s-a părut, de exemplu, ciocolata cutare, ci le analizează direct reacțiile cognitive sau afective, urmărindu-le activitatea cerebrală. Unul dintre proiectele comerciale la care lucrează Ana, doctorand la Academia de Studii Economice, este Virtual Shopper Journey, o unealtă de cercetare care folosește tehnologiile realității virtuale pentru a înțelege mai bine cum se comportă oamenii într-un supermarket și, prin urmare, cum pot fi convinși mai eficent să cumpere. Gândul că, în viitor, arta de a vinde și-ar putea deschide singură ușițele în creierul meu nu poate decât să mă sperie, dar atunci l-am temperat, ca să nu-mi deturneze experiența estetică. Dacă softul ar fi depistat dintr-o dată un nivel ridicat de panică, în timp ce priveam o natură moartă în ulei?

În caz că ar avea cineva îndoieli, micul experiment pentru care Ana și-a făcut timp cu o zi înainte să plece în Dubai, la o conferință despre viitorul neuromarketingului, e strict jurnalistic și nu are nici pe departe o miză științifică. Pentru asta, ar fi fost nevoie de un eșantion relevant și de o metodologie elaborată. Am vrut totuși să-mi fac o idee despre cum arată, desenate de o mașinărie pe ecran, unele dintre răspunsurile creierului meu la vederea unor lucrări de artă. Înainte de toate, Ana a umezit electrozii căștii de electroencefalogramă cu soluție salină, pentru o conductivitate mai bună. „Casca de EEG are 14 electrozi, care culeg activitatea electrică a neuronilor situați pe emisfera cerebrală chiar la suprafață, sub osul craniului și captează datele despre ritmurile cerebrale. Astfel, putem să vedem dacă omul dezvoltă o reacție de interes pozitivă față de mesaj, cum ar fi curiozitatea, sau o reacție de respingere,” mi-a explicat Ana în timp ce-mi așeza casca pe cap. „Foarte simplificat, teoria spune că, în momentul în care ai o reacție pozitivă, activitatea se intensifică în emisfera stângă [printre altele, cu rol important pentru limbaj și capacitate logică, n.r.], iar reacția de respingere atrage activitate în emisfera dreaptă [importantă pentru orientarea spațială și pentru procesarea vizuală, n.r.].”

Odată ce toți electrozii s-au fixat la locul lor și au început să trimită semnale, pe ecranul calculatorului au început să danseze semnalele receptate din creier. Un puseu de râs le făcea să se zbată în zigzaguri ascuțite, iar în momentele de concentrare se alungeau ca niște fire bine întinse. Am închis ochii, pentru a ajunge la o stare cât mai neutră, în funcție de care să fie măsurate răspunsurile la picturile care urmau să se succeadă pe monitor. Sub clopotul meu de liniște, îmi tot îmbărbătam creierul; îi transmiteam copilărește să fie cooperant, ca unui animăluț de companie al cărui dresaj trebuia acum să facă impresie bună. Gata cu prostiile: concentrare. Imediat, au început să-mi coloreze câmpul vizual peisaje hiperrealiste, scene abstracte, portrete estompate, omagii propagandistice și compoziții ca bucăți din vise. Fiecare dintre ele persista pe monitor timp de șase secunde. Atât ne e suficient să ne conturăm o reacție de curiozitate sau de respingere față de un stimul vizual. Privirea scana în liniște deplină fiecare tablou afișat pe fast forward, urmărind în legea ei puncte de lumină, forme care-i trezeau curiozitatea. N-aveam timp să judec, așa cum fac atunci când mă aflu într-un muzeu, doar să privesc și să reacționez. Și să râd zgâlțâit, când dintr-o dată ecranul s-a albăstrit și în mijlocul lui trona un fel de femeie ca-n Avatar, cu un trandafir roșu gata să-i atingă sfârcul de gheață. Imediat după și-au făcut apariția trei arătări butucănoase, un fel de sfincși cu fețe de focă și picioare de leu, toate semnate de Sabin Bălașa. La dracu’, dacă softul de analiză a datelor va lua râsul ăsta ca dovadă a aprecierii maxime?

A fi sau a nu fi emoționat

Primele indicii despre ce se întâmplă în creier când suntem expuși la opere de artă, în special la lucrări de pictură, le-am găsit în studiile lui Semir Zeki, neurolog britanic care, după ce a studiat procesele vizuale din creierul primatelor, a definit pentru prima oară, la începutul anilor 2000, neuroestetica. Adică disciplina care încearcă să afle ce se întâmplă, la nivel neuronal, atunci când ascultăm, de exemplu, o piesă muzicală sau când ne aflăm în fața unui tablou. În lunga istorie a artei, despre felul în care o percep oamenii s-a vorbit doar eteric – picturile reușite înalță sufletul, capodoperele arată adevăruri mai presus de lumea obișnuită, muzica clasică e un vehicol de purificare a spiritului ș.a.m.d. Pe acest teritoriu, din care corpul lipsea aproape cu desăvârșire, atunci când se vorbea de percepția artei, au intervenit în ultimii ani neuroștiințele.

Foarte pe scurt, atunci când te apucă plânsul într-un muzeu de pictură flamandă sau când te pufnește râsul în fața extratereștrilor lui Sabin Bălașa, când decifrezi un Picasso ori privești galeș un Grigorescu, procesul „tehnic” petrecut în creier este, în mare, același, cu diferite variații:

”Informația pătrunde prin ochi, către lobii occipitali. Această informație este procesată în părți diferite ale lobului occipital, care interacționează cu emoțiile noastre în zonele limbice. Atunci când ne place ceea ce vedem, centrii plăcerii sau ai recompensei din zonele limbice se activează. Când ne gândim la semnificația a ceea ce vedem, sunt implicați lobii temporali. Atunci când, în experiențele noastre estetice, sunt invocate amintiri sau experiențe personale, intervine interiorul lobului temporal. Pe măsură ce lucrurile frumoase ne captivează și ne captează atenția, iar noi le răspundem, ni ”se aprind” lobul parietal și frontal.” – Anjan Chatterjee, The Aesthetic Brain. How We Evolved to Desire Beauty and Enjoy Art.

Mai mult, șirul de reacții declanșate în creier la vederea unui tablou care ne place seamănă foarte mult cu cele pe care le avem, de exemplu, în fața unui peisaj care, dintr-un motiv sau altul, ne impresionează. „Nu există procese cerebrale specifice asociate cu contemplarea de tablouri care induc emoții pozitive, dar e suficient că putem folosi măsurătorile cerebrale și măsurătorile legate de sistemul nervos periferic (care arată ce fac nervii la nivelul unor organe cum ar fi pielea sau inima), ca să arătăm că tablourile chiar induc emoții,” mi-a explicat pe Skype Andrei C. Miu, fondator al Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive din Cluj-Napoca. Chiar dacă ar putea părea puțin lucru, o banalitate pe care un pasionat de artă ar putea-o explica prin atâtea și-atâtea povești despre opere care iluminează, pe terenul științelor totul trebuie demonstrat. Nu mai e de-ajuns să fiu crezută pe cuvânt când spun că în fața tablourilor lui Victor Brauner am simțit o mare bucurie; lucrul ăsta poate fi acum arătat prin măsurători clare – la nivelul reacțiilor din creier, la nivelul ritmului cardiac, la nivelul pielii.

„Există o întreagă dezbatere între emotiviști și cognitiviști,” a continuat Miu, care predă neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală la Universitatea Babeș-Bolyai. „Emotiviștii susțin că avem răspunsuri emoționale reale la tablouri și la muzică, la fel cum avem la stimuli cu relevanță personală din viața de zi cu zi, ori la stimuli care arată că undeva e un pericol sau o potențială recompensă. Cognitiviștii susțin că nu putem avea emoții la astfel de stimuli simbolici și că e vorba de simple procese cognitive, de atenție crescută pentru stimuli noi, de apreciere cognitivă a formei sau a culorii, dar nu de emoție propriu-zisă. Or, studiile de neuroștiințe și de psihofiziologie au adus dovezi obiective că ceea ce se întâmplă în creier atunci când ne uităm la tablouri care ne plac seamănă cu ce se întâmplă când ne uităm la chipul mamei sau al iubitei. La fel și atunci când un film ne induce frică sau tristețe. Sunt răspunsuri emoționale veritabile și asta înseamnă activitate într-un circuit cerebral care leagă structuri nervoase din tot creierul, cum ar fi amygdala, hipocampul și alte regiuni prefrontale asociate cu controlul emoțiilor,” spune Miu care, la începutul anului, a publicat un studiu comparativ realizat alături de alți doi cercetători români, legat de emoțiile pe care ni le provoacă muzica și pictura.

Frecvențe mai ridicate de uimire

Pentru Aesthetic Emotions Across Arts: A Comparison Between Painting and Music, cei trei cercetători clujeni nu au făcut măsurători la nivelul creierului, al inimii sau al pielii, ci au realizat un chestionar prin care aproape o mie de persoane și-au autoevaluat emoțiile stârnite de pictură, respectiv de muzică. În chestionar, au folosit Geneva Emotional Music Scale, „singurul instrument standardizat care acoperă întregul spectru al emoțiilor generate de operele de artă,” atât emoții estetice pozitive (cum ar fi uimirea), cât și emoții negative întâlnite în situații de zi cu zi (cum ar fi nostalgia sau tristețea). În urma analizelor, s-a observat că „emoțiile asociate picturii erau percepute ca fiind mai puțin asemănătoare cu emoțiile survenite în situații cotidiene, spre deosebire de emoțiile asociate muzicii,” arată studiul publicat de Andrei C. Miu, Simina Pițur și Aurora Szentagotai-Tătar. „Această percepție poate fi corelată cu frecvența relativ mai ridicată a uimirii, asociată cu contemplarea picturilor, dat fiind că această emoție survine în contexte mai limitate, care creează senzația de a ne afla în prezența unei entități mai mari decât sinele.”

”Am descoperit că cei care și-au descris experiențele de contemplare a tablourilor raportau frecvențe mai ridicate de uimire, în comparație cu cei care și-au descris experiențele de ascultare a muzicii [F(1, 525.29) = 28.49, p < 0.001, η2P = 0.03]. Totodată, frecvențele tandreții [F(1, 434.56) = 33.86, p < 0.001, η2P = 0.04], ale nostalgiei [F(1, 419.57) = 30.09, p< 0.001, η2P = 0.03], ale stării de pace [F(1, 438.95) = 35.83, p < 0.001, η2P = 0.04], ale puterii [F(1, 447.32) = 89.75,p < 0.001, η2P = 0.09], ale activării joviale [F(1, 410.84) = 151.69, p < 0.001, η2P = 0.15], și ale tristeții [F(1, 501.01) = 43.55, p < 0.001, η2P = 0.04] erau mai ridicate în raport cu ascultarea muzicii, decât cu contemplarea picturii. Frecvența transcendenței și a tensiunii nu a fost diferită în cele două cazuri.”

N-aș fi putut spune cu exactitate în care dintre emoțiile cu care operează cercetătorii lor am plonjat când m-am trezit în fața Judecății de apoi. Se prea poate să fi flirtat cu tandrețea văzându-i pe Adam și Eva cum poposeau palizi sub mărul-troian, să mă fi cuprins groaza văzându-i pe draci cum îndeasă oameni într-o proto-mașină de tocat suflete, să fi virat un pic spre starea de pace ridicând ochii spre cerurile pictate, unde îngerii și sfinții lucrau de zor la schema echilibrului universal. Fără doar și poate, la vederea tripticului care-a ieșit din atelierul lui Bosch la puțin timp după ce presa lui Johannes Gutenberg începea să schimbe lumea, am avut senzația trecătoare că „mă aflu în prezența unei entități mai mari decât sinele.” Între zenul și groaza cu care m-a bombardat chimia aceluiași tablou, nu există însă nicio contradicție. „Orice stimul ne poate trezi mai multe emoții simultane,” mi-a explicat Miu. „El poate induce ceea ce psihologii numesc emoții de bază legate de conținutul picturilor - tristețe, dezgust, frică etc. -, dar pe lângă ele, trăiești și emoții estetice față de forma armonioasă, puternică a limbajului artistic, cum ar fi admirația pentru cât de realistă e tehnica de pictură și la ce rezoluție spațială grozavă a surprins artistul detaliile.”

Deși nu există studii științifice care să ateste efectul expertizei artistice asupra răspunsului emoțional la picturi, „dovezile experimentale sugerează că oferirea unor informații suplimentare care să faciliteze înțelegerea unor tablouri nu influențează preferințele pentru picturi,” am mai aflat din cercetarea la care a contribuit Miu. Chiar dacă, după părerea respondeților la chestionar, educația contează mai mult atunci când suntem în fața unui tablou (cel puțin față de atunci când ascultăm muzică), s-ar părea că nu e nevoie să fi citit cărți de istoria artei și exegeze despre subtilitățile lui van Gogh ca să fii emoționat în fața câmpurilor lui tremurate de floarea soarelui sau a ghemurilor lui de Cer înstelat. Mai mult, James Elkins, istoricul de artă care a făcut pe detectivul în cazul tablourilor care ne dau lacrimile, aproape că militează împotriva îmbuibării cu informații despre operele de artă. „Orice fapt [cunoscut în prealabil, n.r.] este un scut împotriva unei experiențe directe. Oricine a tras cu ochiul la vreo plăcuță explicativă dintr-un muzeu sau care a deschis o carte de artă este semnificativ mai puțin capabil să se lase afectat de ceea ce vede.”

Artiștii, primii neurocercetători

De altfel, teoriile lui Semir Zeki legate felul în care tablourile ajung să ne transmită emoții sugerează împărtășirea unui soi de limbaj universal, care ține prea puțin cont de detaliile culturale care ne despart. În cartea lui, Inner Vision: An Exploration of Art and the Brain, Zeki susține că funcția artei este foarte asemănătoare cu funcția creierului – „să reprezinte trăsăturile constante, trainice, esențiale și persistente ale obiectelor, suprafețelor, fețelor, situațiilor ș.a.m.d.” Arta, continuă el, e o formă de a dobândi cunoaștere despre lume și de a căuta universalitatea și constanța într-o lume aflată mereu în schimbare.

”Unii cred că arta are o funcție socială sau o funcție psihologică, că este o oglindă a societății sau că ar trebui să anticipeze și să conducă la schimbări în societate. Nu voi contesta niciuna dintre aceste funcții […]. Dar sper că mulți din lumea artei vor rezona la viziunea neurobiologică pe care o susțin, și anume că arta are, în ansamblu, o funcție remarcabil de asemănătoare cu a creierului vizual, că este, într-adevăr, o extensie a lui și că, în exercitarea funcțiilor ei, arta urmează nesmintit legile creierului vizual.”

Mai mult, după părerea lui Zeki, artiștii sunt cei dintâi „cercetători” ai neuroștiințelor, reușind ca, prin lucrările lor, să declanșeze operațiuni complexe în creier. Atunci când folosesc reguli despre proporție, culoare, formă sau contrast, artiștii vizuali creează lucrări pe care le plac alți oameni – implicit alte creiere. Ceea ce „înseamnă că [artiștii] au înțeles lucruri generale despre organizarea neuronală a circuitelor vizuale care stârnesc plăcere, fără să cunoască în detaliu organizarea neuronală sau fără chiar să știe de existența ei”, spune neurologul care a deschis un nou mod de a analiza relația noastră cu arta.

Chiar dacă sunt teorii pe care le îmbrățișez cu șapte mâini și prefer oricând o vizită la muzeu alături de un copil, față de o vizită dirijată de un maestru al criticii, am încă nelămuriri legate de relația cu arta abstractă și din ce în ce mai radical conceptuală. Nu mai devreme de vara trecută am confundat un copac cu un copac, când el era de fapt o operă de artă. În 2011, femeia de serviciu a unui muzeu din Dortmund a confundat și ea instalația Atunci când începe să picure din tavan a apreciatului sculptor Martin Kippenberger cu o improvizație deranjantă. Așa că s-a apucat să lustruiască ligheanul de plastic în care artistul se chinuise să picteze „apa de ploaie uscată.” Intervenția femeii asupra lucrării estimate la peste 800.000 de euro vine într-o lungă tradiție de asemenea confuzii, începută poate în 1986, când personalul Academiei de Arte Plastice din Düsseldorf a curățat din galerie o pată de grăsime a artistului Joseph Beuys, în valoare de câteva sute de mii de euro. În multe alte asemenea cazuri ambigue, e foarte probabil ca doar un bagaj plin de referințe sofisticate să ne ajute să decodăm o operă de artă, dar pentru moment nu există studii care să ne elucideze în privința emoțiilor estetice pe care ni le declanșează, de pildă, tablourile abstracte, în raport cu cele figurative.

Când ți se suflă contemplația din cască

Am încercat să înțeleg pe propria piele cum anume diferă răspunsul creierului atunci când recunosc limpede formele pictate pe o pânză și atunci când am în față o pictură ca un puzzle abstract. Cum mi „se aprind” beculețele neuronale la vederea Fetiței pădurarului, așa cum a văzut-o Tonitza, și cum „luminează” descifrând, printre altele, Nudul de văl al lui Max Herman Maxy. Așa că într-o zi foarte senină, am luat-o prin Cișmigiu, spre Muzeul Național de Artă al Romniei (MNAR), unde urma să repet experimentul electroencefalogramei, doar că în fața unor lucrări originale. Pe drum, mi-am dat seama că, într-un fel caricatural, începusem din nou să mă port foarte frumos cu propriul creier: când așteptam la semafor, mă minunam ce treabă extraordinară face sortând torentul ăla de claxoane și uruituri, iar odată ajunsă în parc, m-am așezat un pic pe bancă, să-i ofer un respiro binemeritat. Păsărelele ciripeau, copiii se dădeau pe role la izvorul lui Eminescu, iar bunicile își mângâiau pudelii proaspăt coafați – ce dar idilic mai potrivit și-ar dori un creier în mijlocul Bucureștiului?

Citiți articolul integral pe Scena9.ro. 

Text: Andra Matzal. Foto: George Popescu. Ilustrație: Sorina Vazelina. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp