Foto: Profimedia
Dacă n-aș fi știut mai bine cât de ușor se împotmolesc roțile statului român atunci când vine vorba de birocrație, poate chiar aș fi rămas surprins. Poate chiar aș fi crezut că a fost un incident izolat, că este vina nămolului de pe jos și nu a mașinii în care ne aflăm.
Zilele trecute, am pornit de acasă cu o intenție simplă și deloc revoluționară: să-mi primesc de acum înainte alocația de stat direct într-un cont bancar, în calitate de elev proaspăt major. Să nu credeți că am îndrăznit să cer României o digitalizare benevolă, dar, de data aceasta, legea o impunea solemn, iar eu trebuia să mă conformez. Cu o deplasare la Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială, instituție care, paradoxal, ar merita să fie ea însăși inspectată. Cu un dosar cu șină, care pare a fi, în aceeași manieră contraintuitivă, nelipsit din misiunea digitalizării. Cu răbdarea în buzunar și mentalitatea pregătită pentru incertitudini, obstacole și drumuri suplimentare.
Teoretic, procedura care prevede transferul alocației pe card se face prin secretariatul liceului. Practic, în cazul meu (și, cum veți vedea, al multora), ceva s-a blocat pe traseu. Trecuse aproape jumătate de an de când împlinisem 18 ani și, odată cu vârsta, se maturizase și întârzierea plății. Nu mai era vorba de o simplă virare într-un cont bancar, ci de recuperarea unor sume restante care păreau pierdute undeva între două documente și trei funcționari, pe a căror fișă a postului nu figura și această problemă.
În sfârșit, am ajuns pe Calea Victoriei, un loc cu nume promițător, unde cafenelele sunt cochete, fațadele atent restaurate și în care ambițiile europene se ridică la nivel înalt. Surprinzător, tot acolo se afla și instituția pe care o căutam, dar contrastul brutal cu împrejurimile transmitea clar mesajul că aceasta nu încerca să păcălească pe nimeni. Astfel, afară nu era vopsit gardul, iar înăuntru nu mai rămăsese buget pentru niciun leopard.
Am urcat la al doilea etaj și, navigând printre coridoarele labirintice, am rămas cu impresia că fiecare colț ar fi fost păstrat pentru o eventuală revenire a epocii în care clădirile aveau rost doar dacă aveau și greutate. În perfectă continuitate cu acel spirit, întreaga structură părea să-și justifice existența mai degrabă prin metri pătrați decât prin eficiență, iar mulțimea de camere închise și culoare pustii nu făcea decât să-mi intensifice senzația că funcționalitatea ar fi putut fi cu ușurință încapsulată într-un apartament modest de două camere, dacă tot nu ne permitem să visăm la o platformă online și o semnătură electronică. Înainte de a putea pătrunde în camera 3-4, am fost găsit și de Minotaur, paznicul intempestiv al instituției, care adoptase o atitudine ostilă, de parcă adăpostea Trezoreria de Stat și toți cei care îi stăteau în cale fie veneau cu cerințe supraomenești, fie cu intenții subversive.
„Ce, bre, crezi că ești singurul? Mai sunt mii de elevi!”, mi-a strigat cu un dispreț rutinat, în momentul în care am întrebat unde pot găsi cererea care trebuia completată. Dacă problema nu este o excepție, ci o eroare sistematică, bine cunoscută de însăși agenția care ar trebui să o rezolve, de ce aceasta nu s-a autosesizat pentru a trata situația în cazul celor afectați?
Peste vreo jumătate de oră, am fost escortat cu precauție în biroul improvizat în care se petrecea totul. De fapt, poate că „improvizat” e un cuvânt nedrept, căci, într-o declarație oficială, sunt convins că statul l-ar eticheta drept „multifuncțional”: un geam deteriorat, relicvă a epocii COVID-19, menit să-i apere pe funcționari de orice tentativă de conversație productivă; pereți construiți din cutii de carton suprapuse, domesticiți cu câteva calendare agățate; o atmosferă deshumată, înecată în praf și completată de porumbeii care se izbeau, cu o ritmicitate absurdă, de geamul opac de mizerie; întrebarea strigată, la ora 13, de către doamna vizibil tracasată care trebuia să mă ajute, „Mai e cineva pe hol?”, de parcă programul de lucru, și așa redus la luni-joi până la ora 15, ar fi fost deja un efort peste măsură; podeaua de lemn ruptă, care denunța fără rușine vârsta reală a imobilului; și, desigur, comportamentul insolent al angajaților, care, printre oftaturi, amenințări subtile și priviri dezaprobatoare, păreau dornici să îți reamintească faptul că orice ajutor primit e, de fapt, o favoare oferită dintr-un exces temporar de milă instituțională și un rest de răbdare personală.
Nici până acum nu am înțeles exact care fusese problema inițială: dosarul meu era deja în sistem, CNP-ul era valid, iar contul bancar fusese transmis. Sunt însă sigur că, dacă nu făceam acest drum, totul ar fi rămas blocat în aceeași liniște birocratică. Doamna, între timp, părea mulțumită de rezultat: „Într-o lună ar trebui să primiți tot ce s-a adunat.” N-am întrebat mai mult. Am zâmbit scurt, mi-am recuperat buletinul și am ieșit.
M-am îndreptat către lift și am aruncat o privire spre afișajul digital, care indica senin că acesta se afla la etajul 3. Firește, liftul era deja cu mine la etajul 2, o ultimă confirmare că întreg sistemul era perfect sincronizat în a fi defect, dar și convins că funcționează.
Am plecat cu gândul la „Busola Digitală 2030”, viziunea Comisiei Europene lansată la începutul anului 2021, care își propune să transforme Uniunea Europeană într-un spațiu în care digitalul devine regula, nu excepția. Printre obiectivele asumate se numără ca, până în 2030, toate serviciile publice esențiale, inclusiv accesul la fișele medicale, să fie disponibile online, iar 80% dintre cetățeni să dețină atât competențe digitale de bază, cât și o identitate digitală. Aceasta ar trebui să le permită să-și dovedească datele personale esențiale, fără a fi furnizate mai multe informații decât este necesar, în spiritul principiului „minimum disclosure”.
În plus, identitatea digitală vine cu un avantaj incontestabil: nu se poate tăia, nu se poate arde și nici nu se poate filma cu patos în baie, în mijlocul unui exces de furie politică, deci statul își va putea adăuga pe lista măsurilor de fațadă pentru refacerea bugetară și economiile realizate prin lipsa plasticului necesar emiterii și reemiterii. Asta, desigur, doar dacă alege să și implementeze ceva.
Sursă foto: European Commission
Devine tot mai clar că România nu este acolo unde ar trebui să fie când vine vorba de digitalizare și nici nu pare să se îndrepte spre un final promițător. Întreaga populație e nevoită să-și plaseze speranțele în Autoritatea pentru Digitalizarea României, care abia în octombrie 2024 a reușit să publice propriul plan de acțiune pentru îndeplinirea cerințelor impuse de Comisia Europeană, conferind țării noastre statutul singular de unică membră care a livrat „roadmap-ul” inițial abia după 2023. Între timp, ne aflăm deja la jumătatea intervalului stabilit pentru atingerea obiectivelor și, până acum, România a bifat puține reușite din „Busola Digitală”, precum dezvoltarea incompletă a platformei Ghișeul.ro sau introducerea parțială a identității digitale prin ROeID.
Mai există câteva obiective care, cu ceva voință, s-ar putea atinge până în 2030, cum ar fi digitalizarea completă a sistemului medical sau introducerea unei semnături electronice funcționale pentru toți cetățenii. În rest, Europa a setat o mare listă de ținte ambițioase, de la interconectarea tuturor bazelor de date publice până la 80% dintre adulți cu competențe digitale de bază, care riscă, în România, să rămână uitate prin lifturi de la alte etaje.
Întâmplarea pe care am descris-o mai sus este doar o mostră, și încă una care zgârie suprafața, din ceea ce înseamnă, în realitate, "Deceniul Digital" la noi în țară: un eșec cu care sunt convins că v-ați întâlnit toți de-a lungul timpului. Pierderea poștașului în acest demers ne este vândută drept un pas înainte de către cei care au inițiat măsura, fără să ni se spună, totuși, că drumul de la textul legii până la aplicarea ei rămâne același, mult prea bine cunoscut: cu o deplasare fizică, cu hârtii fizice și cu o coadă fizică la capătul său.
Aș vrea să depun o sesizare privind faptul că România încă nu este digitalizată adecvat, dar cred că ar trebui să o fac tot fizic, undeva, la un ghișeu…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar, hei !, să nu ne-nchipuim că România e țara înapoiaților digital, sau că suntem ultimile găini din coteț.
Pe lângă viteza net-ului, superioară multor țări mai bine văzute, avem și destule zone cu competențe peste medie. Și nu mă refer doar la programatori, care lucrează cel mai adesea în multinaționale, care deservesc clienți de pe tot mapamondul, la care se adaugă cei plecați prin Canada sau Silicon Valley.
Dintr-o experiență personală, am constatat că-n patria tehnologiei digitale (da-da în state) sunt o droaie de industriași care habar n-au să transforme o documentație veche (pe hârtie) într-un set digital CAD-CAM care să fie înțeles de centrele moderne de prelucrare pe care le-au cumpărat pentru creșterea productivității și calității. Cine să-i salveze..?
Și uite-așa un românaș isteț, aflat cu treburi prin cea Americă, a văzut oportunitatea dezvoltării unui mic business bazat pe cererea de competențe CAD-CAM. Mai concret ne-a trimis (mie și altor amatori), aici în România, documentația scanată, iar noi am făcut treaba, contra-cost firește.
Te-ai fi așteptat să fie invers, nu-i așa..? Faza cu leopardul e valabilă și pe-afară..