E primul an școlar, de la Revoluție încoace, când educația de mediu ajunge să fie integrată în mod formal în sistemul educațional din România. Până acum, era apanajul activităților sporadice, organizate de puținele ONG-uri de mediu din România sau de o mână de profesori entuziaști care se implică oricum în multe tipuri de proiecte.
Pe de altă parte, în tot acest timp suntem contrariați că rata de reciclare în România este de doar 14%, mai mult tăiem păduri decât plantăm, iar biodiversitatea scade și rămâne fără pârghii de protecție, consumerismul crește, odată cu emisiile de carbon.
În aceste dimensiuni ale realității, luna aceasta începe Săptămâna Verde, program pe care fiecare școală are obligația să-l implementeze, într-o săptămână, la alegere, în perioada februarie-iunie 2023.
Metodologia a venit de la Ministerul Educației chiar la început de februarie, iar în tot acest timp profesorii și responsabilii de mediu din școli (rol posibil tot grație programului Săptămâna Verde) caută soluții pentru punerea lui în practica.
Toți elevii și profesorii ar trebui să aibă același număr de ore în săptămâna pe care școala o va alege, cu deosebirea că atunci nu vor trece prin cursurile obișnuite, ci prin activități mai degrabă non-formale: experimente, dezbateri, excursii în natură, voluntariat, vizionarea vreunui film documentar etc.
Activitățile ar trebui să fie propuse de o echipă de coordonare, din care fac parte atât profesori, cât și reprezentanți ai elevilor și părinților, în baza preferințelor acestora și discuțiilor cu parteneri externi. Elevii urmează să aleagă apoi pentru ce le place cu o săptămână înainte, pentru a definitiva calendarul de activități. În plus, două aspecte importante: toate cadrele didactice ar trebui să participe și să susțină activitățile, activități care nu trebuie să necesite contribuții financiare din partea elevilor, părinților sau școlii.
Sună excelent în teorie, dar spre imposibil în practică. Sau extrem de limitativ.
De ce? Există fără îndoială activități care se pot face în școală sau în proximitate, cu puțină creativitate și fără resurse financiare. Acele activități care reușesc să contribuie la rezolvarea unor probleme locale de mediu, așa cum se menționează chiar în metodologie, necesită deplasări, materiale, echipamente. Cum poți să ajungi la 30 de km distanță de orașul tău, unde un Ocol Silvic anunță că organizează o plantare și unde ai vrea să ajungi cu elevii din clasele mai mari? Dacă vrei să plantezi în curtea școlii, cum cumperi puieții și uneltele? Cum să cureți câmpul de la marginea comunei tale, să igienizezi, adică, fără saci și mănuși? Cum să vizitezi un Parc național din apropierea ta fără transport și, măcar, banii de bilet de intrare?
Atât din experiența organizației noastre, Viitor Plus, în proiecte de mediu la firul ierbii, cât și din ce ne-au comunicat sutele de profesori cu care păstrăm legătura îndeaproape, școlile au nevoie de resurse financiare dedicate pentru implementarea Săptămânii verzi.
Si, mai important, au nevoie de pregătire și motivație. Cadrele didactice sunt și ele produsul sistemului educațional formal, care în ultimii 33 de ani nu a pus în discuție de ce e important să protejăm mediul.
Profesorii nu au învățat în mod formal cum și ce înseamnă în protecția mediului. Dar acum avem așteptarea ca ei să devină modele și să ghideze elevii în acest proces de învățare.
Câți dintre profesori credeți că știu care sunt gazele cu efect de seră sau cum putem combate schimbările climatice? Câți știu care sunt deșeurile periculoase și cum ar trebui ele colectate separat, să nu ajungă la gropile de gunoi? Sau câți știu când și cum se plantează corect un arbore? Iar lista poate continua.
Nici în privința activităților pe care ONG-urile să le pună la dispoziție nu putem să ne așteptăm însă la foarte mult.
Un raport din 2015 spunea ca doar 3% din ONGurile active din România se ocupă de protecția mediului, iar dacă ne uităm la sursele de finanțare din fonduri publice adresate ONG-urilor de mediu avem doar câteva primării care mai oferă sume mici, în baza Legii 350, câteva linii de finanțare pe fonduri europene (mai greu de absorbit) și niciun call activ de la Fondul de mediu, de foarte mulți ani.
Așadar, unde să se ducă/ce să facă cei aproximativ 3 milioane de elevi din România în Săptămâna Verde? Fără o mobilizare reală a autorităților publice pe plan local (ocoale silvice, administrații ale parcurilor naționale, muzee, primării, salubriști, agenții de protecția mediului etc) va fi foarte complicat să vedem experiențe reale de învățare și contribuție legată de protejarea mediului pentru acești elevi.
Am identificat câteva soluții care sperăm să ajute un număr cât mai mare de profesori în această nouă călătorie. Suntem unul din puținele ONG-uri de mediu cu vechime în România. Din 2006 dezvoltăm proiecte practice în domenii diferite precum creșterea suprafeței împădurite, în special pe terenurile degradate din sudul țării, unde am plantat deja peste 1 milion de puieți în programul Adoptă un copac! Colectăm în București deșeuri reciclabile folosind transport nepoluant cu Recicleta sau ajutăm la informarea populației la nivel național, pe Harta Reciclării, despre punctele de colectare, cum să separăm corect și, mai ales, cum să reducem deșeurile generate. Avem un atelier de croitorie unde facem sacoșe din pânză și alte produse utile din deșeuri textile. Dar mai ales, ne-am implicat în educația de mediu din școli chiar de când era doar o activitate opțională si suntem tare mândri de rezultatele școlilor active în Eco Provocarea.
Pentru programul Săptămâna Verde am fost asaltați de solicitări din partea școlilor pentru a crea activități personalizate alături de ei. Nu reușim însă, suntem o mână de oameni, iar posibilitățile noastre ar fi foarte limitate raportat la numărul mare de profesori care au nevoie.
Am pregătit însă ceva mai valoros: experiența de lucru cu profesorii din toți acești ani se regăsește într-o serie de materiale care sunt deja disponibile gratuit pe platforma Viitor Plus. În plus, am pregătit 4 webinarii de pregătire pentru profesori, în care explicăm elemente de baza pe tematicile de mediu, acolo unde am acumulat experiență, și prezentăm detaliat aceste pachete educaționale, care conțin atât sesiuni teoretice, dar non-formale pentru elevi, cât și exemple de activități care se pot organiza în școli și în afara lor, cu ocazia Săptămânii Verzi.
Dacă ne întoarcem la problematica inițială, baza dezvoltării acestui program rămâne tot la profesori. Pregătiți sau nu, avizați sau nu, ei vor găsi soluții de rezolvare. Ei își cunosc elevii, ei știu ce resurse sunt disponibile în școală și în împrejurimi, știu problemele comunității și unde ar fi utilă implicarea. Și, cel mai important, ei își doresc pentru elevii lor experiențe de învățare cat mai bune, chiar și în Săptămâna Verde. Materialele noastre sperăm doar să completeze o mică parte din acest tablou, în care elevii și profesorii să facă un pas mai departe în direcția protejării naturii și a viitorului nostru, al tuturor. Împreuna putem schimba lucrurile care contează!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
https://pedagogicamagazin.blogspot.com/
Concret, predand in Bucuresti la un liceu foarte bun, unde aproape toti elevii au situatie materiala buna, totusi imi este greu sa organizez aceste activitati. Sunt de parere ca lucrurile trebuie facute responsabil, pe cat posibil. Nu la modul ideal (mi-ar fi imposibil), dar responsabil, ca de formalisme si superficialitate suntem satui. Cand ne intalnim in sistemul medical cu doctori nepasatori, riscam enorm. La fel cu autoritatile (vezi cazul Lacul Morii). Dar nu ne dam seama ca toti intretinem acest lant al nepasarii, al lui “ei ma fac ca ma platesc, eu ma fac ca muncesc”. Ca atare, incerc sa ies cat de cat din cercul asta. Nu chem copiii pentru o ora sa ametim o discutie si sa ne uitam la un film. Realmente, incerc sa ii scot: case memoriale, muzee, excursii, ateliere, drumetii in natura, invitati etc. Problema? Numarul mare de elevi (si familii) care din start cred ca aceste saptamani (se facura 2 acum!!!) sunt de un fel de vacanta. Care au bani, dar spun profesorilor ca scoala e gratuita si ei nu vor sa participe la activitati ce implica vreun cost (copiii de la tara, care nu au muzee etc la indemana, ce sa mai zica?!). Te cuprinde o descurajare si o oboseala. Tind sa cred ca dvs, cu ong-ul dvs, lucrati mai mult cu scolile generale. E un pic altceva. Dar liceenii nostri (si, repet, predau la colegiu national, la copii de obicei destul de motivati, destepti si cu bun-simt), ei bine, totusi liceenii nu vor uneori decat sa stea in camera lor cu ochii in tiktok (vina e tot a noastra, a familiei si a societatii intregi). Ca atare, nu inteleg deloc decizia ministerului. Acest minister care sigur are o idee destul de clara a ceea ce se intampla in teritoriu, stie dificultatile de implementare a scolii altfel. De ce a facut distractia asta la dublu? De ce, cand si asa saptamanile de scoala sunt segmentate de vacante, cand elevilor le e greu sa reintre in ritm… etc
Va pot trimite zeci de linkuri la articole frantuzesti si cateva germane despre dezastrul din scolile lor.
Citeam regulat inainte un blog (azi abandonat si de autor): “prof a la derive”. Sa zicem ca autorul e, la o adica, subiectiv si cusurgiu. Dar sa vedeti cantitatea de comentarii la subsol prin care parintii se plang ca si la ei, la scoala copiilor, e la fel.
In 2005, eram Erasmus in Franta. Prietenul meu “a l’epoque” era profesor de mate la Grasse, locuind la Cannes. Imi povestea niste mari grozavii. Eu eram studenta in anul 4, visam sa fiu profesoara si ii repetam ca vina este la el si ca, in plus, e prea dur. Am devenit prof, intre timp, nu am decat rar probleme cu gestionarea clasei si imi place f mult meseria asta. Dar acum, abia acum, dupa ce am venit la catedra, il inteleg pe el. Imi povestea, de pilda, de o profesoara care, plimbandu-se printre banci, cand a revenit la catedra, a constatat ca cineva din clasa ii furase geanta (!). Sau despre un profesor care, neavand loc sa treaca pe hol de un cuplu de elevi ce se sarutau, le-a zis ca nu e locul pentru asta (si el preda la gimnaziu-college-, nu liceu). I s-a raspuns sa isi vada de treaba.
Si lucrurile stau infinit mai bine in sudul Frantei (Grasse e in sud), decat la Lille sau Le Havre. Filmul “En classe” nu e deloc departe de adevar. Alt exemplu (dintr-o lista luuunga): ajung sa cunosc in Bucuresti un bibliotecar belgian, venit la o conferinta de biblioteconomie. Asta prin 2010-2012. Auzind ca-s prof, imi spune ca la ei sunt profi care refuza sa mearga in anumite scoli si anumite zone, prefera sa ramana fara catedre- in special in invatamantul liceal tehnic.
Deci? Dupa atata “joc si joaca”, “creativitate” si “parerea mea”, cand nu si-au rezolvat problemele la ei acasa, vin sa exporte un model falimentar, contestat chiar de numeroase voci de specialisti de la ei, ca si de parinti exasperati?
E pacat. Pacat pentru ca in Romania sunt foarte multi copii buni, cu potential, de care ne cam batem joc: unii din naivitate, altii din aroganta, iar cei mai multi - din oportunism.
Nici gând să facă legătură cu orânduirea socială vizibilă pe geam, când privești afară. Nici gând să-l impresioneze gândul că problema școlii este ... mondială. Și nu că n-ar înțelege limbi străine.
De ce s-ar mai face oamenii (dintre cei mai răsăriți!) profesori, când societatea își bate joc ? De ce s-ar expune profesorii batjocurii (agresive! a) societății, când masa părinților nu înțelege lumea în care trăiește ?
Eu nu cred că „au venit să exporte” la noi/alții, fiindcă nu se mai „vindea” pe piața lor internă.
Ok, studiu de caz. Ca formare sunt artist plastic. Ceea ce fac din punct de vedere pedagogic e la standarde europene, dar n-am treabă cu programa autohtonă. Nu pun în discuție erorile de redactare, dar găsim și erori de natură academică, unele hilare. Cert e că educația plastică - pe care majoritatea o indică după denumirea comunistă (cea de desen, căci în perioada comunistă se preda în școli doar desenul - artistic, tehnic etc.) a ajuns o adevărată sperietoare. Ce mi-au auzit urechile la cercurile de artă e greu de reprodus.
Bun, să ne activăm gândirea critică. Astăzi nu prea mai vorbim de pedagogie, ci de PSIHOpedagogie (modul psihopedagogic). E o diferență imensă. Știința pedagogiei a fost așezată pe baze psihologice, operațiune începută în anii 50. Însă educația comunistă a considerat psihologia o farsă periculoasă, o practică putredă. Capitaliștii putrezi se aflau în gheara nemiloasă a doctorului Freud, greșeală pe care comunismul era decis să n-o facă. Și așa se face că pedagogia românească pierde startul așezării pe o structură psihologică și sociologică. Deschiderea din 68 aduce însă schimbări radicale. Prin 70 se publică Piaget, Toffler sau McLuchan, dar aceste concepte pătrund cumva lateral, fără să deranjeze principiile comuniste.
Să luăm însă cazul educației plastice, mai ales că face parte din aceeași sferă (muzica, artele plastice și literatura - gramatica fiind comunicare). INTRODUCING: Viktor Lowenfeld, pe care învățământul putred capitalist îl aclamă ca fiind părintele educației de artă, și pe care comuniștii l-au tratat cu un dispreț total. Piatra de temelie - Creative And Mental Growth - reprezintă punctul de plecare al multor programe (da, în afară programele sunt făcute chiar de cei care lucrează cu copii; ministerul indicând doar competențele). Scrisă în anii 47 și revizuită pe parcursul a numeroase ediții, lucrarea așează pe principii artistice sistemele lui Piaget și Erikson. Aici apar celebrele faze ale desenului la copil, o notă de subsol în pedagogia românească.
https://thevirtualinstructor.com/blog/the-stages-of-artistic-development
În esență, există următoarele legități:
1. Un copil nu poate înțelege și produce artă sub vârsta de 14 ani. Chiar dacă adultul vede o posibilă valoare artistică, copilul consideră imaginea un complementar al limbajului vorbit. Îl ajută să exprime tot ceea ce imaturitatea limbajului nu-i permite. Toate regulile privitoare la artă (culori primare, culorile binare de gradul I și gradul II, culori complementare, constastele de calitate, cantitate, simultaneitate etc.) nu au rost sub această vârstă. În învățământul românesc, ele sunt date... încă de la grădiniță și școală primară! O metodică de primar arată ca o dizertație academică: Căutarea expresivității contrastului de calitate, esență a activității didactice (Titlu). Cum se descurcă educatorii și învățătorii cu această polologhie? Întrebați și veți afla.
2. Fazele maturizării reprezentării la copil sunt independente de vârstă. Lipsit de ghidare, un copil de 14 ani poate avea reprezentarea unuia de 5. Lowenfeld pune la dispoziție un sistem solid de depășire a acestor faze, sub o atentă supraveghere a educatorului, în așa fel încât aceste faze să fie parcurse în totalitate. Asta doar în sistemele capitaliste. În comunism, Lowenfeld n-a existat, și nu există nici acum. Rar să figureze prin vreo metodică. N-am întâlnit încă metodica în care să apară, deși am citit căruțe. Mai grav este că există o anumită corelație între dezvoltarea cognitivă și emoțională a copilului și treptele de exprimare prin imagine. Arta - sau educația artistică - poate începe doar după ce fazele au fost parcurse corect și la timpul potrivit. Comunismul însă consideră că elevul trebuie călit, trimis la luptă. De aceea metodica de educație plastică, de la grădiniță până în liceu, arată ca o teză de doctorat în artele plastice.
3. Este cunoscută adversitatea copiilor pentru culorile de apă (acuarele sau tempera). Ei preferă doar creioanele colorate sau cariocile, și se opun cu vehemență acurelelor. Profesorii se chinuie să le țină pensulele în mână, și uneori îi cataloghează ca leneși. Nu vor să învețe, dom'le! Noi vrem să le expandăm orizontul, să picteze ca pictorii, iar ei se întroc tot la grădiniță, la fișele de colorat! Însă termenul de leneș nu apare în psihologie. Lowenfeld arată că fluiditatea acurelelor nu corespunde nevoii de precizie a copilului. Este o problemă de motricitate, nu de lene. Copilul nu poate controla corect un mediu fluid datorită unor particularități motrice și cognitive; dacă fazele reprezentării nu s-au dezvoltat corect, prin atentă supravghere, copilul va încerca să și le rezolve singur. Problema apare când un copil de 12 ani are un nivel de reprezentare de 4-5 ani. Ce mai poți face atunci, mai ales când programa autohtonă nu se încurcă cu asemenea cioace capitaliste? Desigur, copii talentați au un statut special și-și ard etapele singuri, însă numărul lor este restrâns. Apare această problemă în metodica de educație plastică de pe la noi? Nu, nicăieri. Și atunci e de mirare că elevii nu mai suportă această disciplină?
Faptul că programa de educație plastică din alte sisteme de educație pare ușoară nu este o întâmplare; de fapt nu este vorba de lejeritate, ci de anumite princpii de dezvoltare cognitivă și emoțională peste care comunismul a trecut cu bocancii. La noi cărămizile sunt puse ridicol de devreme, iar rezultatul e zero. Dar cui îi pasă? Cât despre manuale... să nu mai vorbim.
Nu pot face o comparație cu domeniul literaturii, dar am senzația că absența comentariilor literare în alte sisteme și înlocuirea lor cu jocul de rol, scrierea creativă sau alte metode urmează o logică asemănătoare cu cea a învățământului de artă.
Așa că ceea ce pare lejeritate nu e chiar ceea ce se crede. În plus, separația unui nucleu de cultură generală de nuclee opționale vocaționale (în care să faci artă, filologie, matematică avansați etc.) nu e lipsită de logică, iar testele PISA o arată cu prisosință.
Capataliștii ăia putrezi nu au profesori mai buni. AU ALTE PRINCIPII. Alea sănătoase. Și da, educația poate da reateuri oriunde, dar la noi vorbim de o catastrofă națională, cu o jale imensă, cu analfabetism funcțional crunt.
Este o practica obisnuita ca niste indivizi de la minister sa planifice ceva si sa nu formeze resursa umana pentru acel ceva. In cel mai fericit caz ministerul face niste cursuri (de regula de proasta calitate) pe care profii trebuie sa le plateasca din propriul buzunar.
Chiar daca ai facut un curs nu te va deranja nimeni sa faci un share de informatii in scoala sau sa aplici ce ai invatat. Profii primesc creditele si o hartie pe care le pun bine, intr-un biblioraft. Aplici? Bine! Nu aplici? Si mai bine! Doar nu o sa strici status-quo-ul cu noile tale idei?!
Cele doua saptamani, verde si albastra / rosie / altfel sunt un fel de vacanta. Profii zic mersi, fac niste hartii in plus si se roaga ca elevii sa nu vina prea des la scoala. Se anunta ca nu se pun absente si fiecare isi vede de treburile lui.