Foto: Profimedia
Am fost, sunt și rămân de partea Revoluției. Gândiți-vă așa: nimeni, absolut nimeni dintre cei în viață azi nu ar fi ceea ce este dacă niște copii între 16 și 22 de ani n-ar fi murit la Timișoara, Cluj și București între 17 și 21 decembrie 1989 strigănd „Jos Ceaușescu”, „Jos comunismul” și „Vrem alegeri libere”. Luați-vă un minut și gândiți-vă la asta: ce-ați fi fost dacă 89 nu exista și dacă România ar fi fost azi un fel de Belarus, să zicem.
În consecință, am fost, sunt și rămân ostil tuturor celor care bagatelizează Revoluția, o tratează drept loviluție, complot, conspirație sau mai știu eu ce.
Sunt încă și mai ostil falșilor nostalgici care neagă fățiș Revoluția și susțin că înainte era mai bine. Le spun falși nostalgici fiindcă în decembrie 89 nimeni, absolut nimeni nu mai voia lumea aia. Nici măcar membrii CC al PCR. Așa încât pseudo-nostalgia de azi e o falsificare grosolană a adevărului istoric.
Am fost, sunt și rămân de partea Pieței Universității, fiindcă a fost primul (și cel mai important în durată lungă) exercițiu de civism în condiții de libertate. Piața Universității a rupt ultima barieră psihologică și/sau culturală care încă ne-ar mai fi putut ține prinși în vechea lume - și a făcut asta normalizând ideea de protest chiar și împotriva unei puteri legitime. Atunci s-a internalizat ceea ce azi e de la sine înțeles: ideea că dreptul la protest e un drept democratic.
Fără Piața Universității, vechiul reflex autoritar al supunerii față de putere - și mai ales al supunerii față de „puterea bună” - ar fi dispărut mult mai greu.
În consecință, am fost, sunt și rămân ostil tuturor celor care atacă Piața Universității sub motiv de legionarism, de conservatorism, de obtuzitate religioasă - și sub alte motive la fel de ridicole și de insultătoare față de toți cei care au fost acolo.
Am fost, sunt și rămân de partea României democrate. Și asta cu atât mai mult cu cât, pe măsură ce trăiesc, învăț și înțeleg mai bine istoria, îmi dau seama că între 1859 și 1996, deci în cea mai mare parte a existenței ei de până acum, România nu a fost o țară democratică. Suntem o democrație (imperfectă, pe alocuri cu mari lipsuri) abia din 1996 încoace. Și tocmai această raritate a democrației în decursul istoriei noastre o face pentru mine un bun extrem de prețios.
Principiul meu politic fundamental e „democracy first”. Adică am o credință cvasifanatică în democrație, care de fapt mi se trage de la Revoluție și din Piața Universității.
În consecință, am fost, sunt și rămân ostil tuturor celor care fie tratează democrația ca pe un bun secundar („înainte de democrație să avem solidaritate socială”, „înainte de democrație să avem spirit național”, „înainte de democrație să mi se satisfacă pretențiile specifice ale ideologiei mele” șamd) - fie îi sunt explicit ostili, preferând un regim autoritar de o formă sau alta.
Am fost, sunt și rămân de partea României europene. Și asta cu atât mai mult cu cât, pe măsură ce trăiesc, învăț și înțeleg mai bine istoria, îmi dau seama că între 1859 și 1989 (și mai ales între 1866 și 1989) România a fost, cel mai adesea, ostilă (fie deschis, fie prin ipocrizie) valorilor europene.
Aici sunt, asta cred, așa mă raportez la lume.
Îmi dau perfect de bine seama că tabăra cealaltă a fost dintotdeauna majoritară în România și că nu e vreo mare bucurie să faci parte dintr-o minoritate.
Dar, parafrazând începutul imnului Ucrainei (sau al Poloniei, ambele au aceeași idee centrală), nici noi n-am murit încă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar lumea se săturase de lipsuri, de stat la interminabile cozi, de "indicații prețioase", de aplaudat în silă, de pumnul în gură, de frig și de întuneric când tăiau curentul. Nu duceam grija locului de muncă. Aveam o leafă asigurată, dar n-aveam ce cumpăra. Trăiam pe cartelă, ca-n vreme de război.. Asta era "grija față de om"..?
De bine ce era, mulți au fugit dincolo, cu toate riscurile. E o listă lungă, populată cu oameni de cultură, muzicieni, sportivi. Pe lângă ei au plecat și mai mulți anonimi.
Deși surprinzătoare atunci, Revoluția din decembrie era de așteptat să se producă. Toate țările din jur schimbaseră deja macazul. Gorbaciov a dat liber la schimbare.
Doar la noi au trebuit să moară oameni. Ordinele lui Ceaușescu și zăpăcela produsă de misterioșii teroriști au făcut victime.
Dincolo de scenarii, românii au dobândit libertatea. Cum s-a descurcat fiecare, cine sunt profitorii ? Se poate discuta la nesfârșit. Dar e dincolo de orice judecată sănătoasă, să-ți dorești revenirea la ce-a fost înainte de decembrie '89.
Ei, dar vine Crăciunul cu seara magică de Ajun și Steaua aia misterioasă, călăuzitoare.
Cei Trei Magi vor ajunge finalmente la Betlehem :
https://www.youtube.com/watch?v=_eix7a2dHXk&list=RD_eix7a2dHXk&start_radio=1