Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Psihologia pozitivismului

mama si fiica - pozitivism

Foto Paul Bradbury / Caia Image / Profimedia

Sunt crescută de o mamă care nu suporta să mă vadă plângând. În fiecare moment de „risc” - în care eu aș fi putut începe să plâng, se agita, devenea energică și încerca să îmi atragă atenția de la plâns și de la motivul care m-ar fi întristat.

Așa își trăia și ea viața. O fire pozitivă, mereu cu zâmbetul pe buze, care indiferent ce greutăți înfrunta, parcă avea un program care rula în background și îi repeta „totul va fi bine”.

Pozitivismul este critic, cu atât mai mult când o boală apare. În momentul în care boala este cronică, optimismul devine o resursă neprețuită. O persoană care știe că are o boală cronică se poate confrunta cu multiple provocări, de la simpla trezire dimineața (nu mai spun trezire cu zâmbetul pe buze - asta e dificil uneori pentru oricine, chiar dacă nu suferă de o boală de orice fel!), până la controlul anxietății de peste zi cauzată de nesiguranța bolii. Nu e ușor nimănui să controleze gânduri negative care apar involuntar. E foarte ușor să aluneci pe panta anxietății și panicii, când știi că ai o boală incurabilă ca Scleroză Multiplă, sau Lupus, sau cancer, sau orice altă boală care poate amenința viața sau calitatea vieții.

Iar atunci, în acele momente resimțite ca groază, cel mai la îndemână lucru pe care cineva îl poate face este să se scuture de gândurile terifiante și să își mute atenția pe ceva pozitiv.

Pe termen scurt, este o strategie care funcționează. Ca de exemplu, în cazul unei răceli. Răceala e ceva care chiar poate fi învinsă. Pot să îmi asum o luptă cu o răceală din care, cel mai probabil, voi ieși câștigătoare.

Totuși, când vine vorba de lucruri mai profunde ideea de „câștig” implică o luptă.

Dr. Gabor Mate - medic, public speaker și autor, a scris o carte care pentru mine a fost revelatoare. ”When the Body Says No” descrie în principal cazurile pacienților lui cu Scleroză Multiplă, Scleroză Laterală, cancer, și legătura dintre stres și boală în general.

Ajungând la capitolul „pozitivism”, am găsit documentată pentru prima dată ideea cu care rămăsesem în minte din psihoterapia mea individuală și discuțiile cu unul dintre medicii care m-a impactat cel mai mult: uneori, pozitivismul e nesănătos.

De ce? Exact cum făcea mama, ca să îmi distragă atenția de la orice m-ar fi făcut să plâng, de fapt îmi distrăgea atenția de la ce simțeam cu adevărat, așa că îmi suprimam emoțiile reale. Eu chiar eram tristă și aveam toate motivele să fiu. Ca și ea, sfârșeam prin a le ascunde sub un zâmbet. Un zâmbet în care credeam, conștient credeam, dar care nu reflecta ceea ce simțeam cu adevărat. Era doar o copertă, la fel cum a fost și pentru ea până în ziua în care a răpus-o cancerul. Atunci a plâns.

În cartea lui Mate, un capitol întreg este dedicat puterii negativismului. Medicul oncolog Karen Gelmon explică: „Pozitivismul în sine sugerează că este vorba de o luptă. Nu cred că acesta este un mod care ajută, un mod în care să te uiți la o boală. În primul rând, psihologic nu este valid. În al doilea rând, nu cred că este psihologic sănătos”.

La ce se referă? 

Tristețea, teama sunt așa-numite emoții negative. Nu trebuie să le simțim. Nu e bine să le simțim. Dacă începem să plângem și nu ne putem opri?? Asta este ce auzeam în mintea mea de fiecare data când mă simțeam copleșită.

Și atunci, în cadrul sigur al psihoterapiei, terapeuta mea m-a ținut de mână, m-a asigurat că dacă îmi rostesc fricile cu voce tare nu înseamnă că se vor materializa, și că acum sunt în siguranță să îmi privesc frica aia cea mai mare în față. Atunci a fost prima dată când am conștientizat câte lucruri îmi ascund față de mine prin pozitivismul afișat.

Ceea ce considerăm optimism poate fi doar un mecanism de apărare, cum a fost în cazul meu, pentru a nu simți emoții nepermise, ca tristețe, frică. Mecanismele de apărare sunt bune în general, ne ajută să supraviețuim. Sunt totuși cazuri în care ne impiedică să vedem și să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Dacă îmi neg situația, conștient sau inconștient, la un moment dat mă voi autosabota în a face cele mai bune alegeri. ”Nu, nu am nevoie de tratamentul acela. Eu sunt ok!”, ”Nu, nu am nevoie de psihoterapie, sunt optimistă”.

Pozitivismul ajută să depășim momente critice, situații ”luptă sau fugi” (flight or fight) și pe termen scurt este o resursă absolut necesară. La un moment dat însă, a trebuit să accept că faptul puteam funcționa ”cât de cât”, că mă consideram doar mulțumită cu viața mea nu era suficient pentru a fi deplin fericită. Așa că aleg realitatea, și atunci sunt sigură că voi găsi cele mai bune soluții pentru mine și asta îi îndemn și pe clienții mei în cadrul ședințelor noastre. 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Statuie mască

„Primul lucru care contează atunci când faci o donație este ca gestul respectiv să te facă să te simți că ai făcut cu adevărat o faptă bună. Dacă cauza respectivă reușește să te facă să te simți ca un mic erou, te face să te simți bine că ai ajutat, reușește să te facă donezi”, spune Nicoleta Deliu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult