Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Să paralizezi de frică

Frica

Foto: Guliver/Getty Images

În general simt un gol în stomac doar când aud cuvântul.

Frica a fost cu noi, ca specie, de la începuturi. Mai mult, o regăsim peste tot în natură. Este o emoție ce ajută speciile să supraviețuiască. Vom ști să nu mângâiem un urs în pădure sau un șarpe în junglă. Vom ști să nu traversăm strada fără să ne asigurăm că nu vin mașini. Și asta e bine. Când devine frica o emoție care ne limitează? În natură, răspunsul la frică este „luptă sau fugi” - fight or flight. În caz de pericol, creierul transmite corpului niște semnale fiziologice pentru a spori șansele de supraviețuire: pulsul va crește, respirația se va accelera, inima va pompa sânge către extremități pentru a facilita deplasarea, fuga din calea pericolului. 

Dar ce se întâmplă când răspunsul nu mai este fight or flight, ci freeze? Când te blochezi, când picioarele, în loc să meargă mai repede, se înțepenesc? Când în fața pericolului, rămâi nemișcat, deși știi că e iminent? M-am întrebat asta și am întrebat la cursul de formare în Psihoterapie - Analiză Tranzacțională pe care îl urmez de patru ani, și nu am primit un răspuns. Nu am primit un răspuns satisfăcător. De fapt, pot spune că nu am primit niciun răspuns, mai mult de „Este o întrebare foarte bună. Nu am idee”.

De atunci mă gândesc la asta. În primul rând, analizez ce se întâmplă în cazul meu. Corpului meu. M-am întrebat dacă diagnosticul meu de Scleroză Multiplă nu este un factor pentru care mi se blochează picioarele, atunci când simt o emoție puternică, în general, și frică, în particular. Răspunsul pe care mi l-am dat este că este posibil ca și SM-ul să aibă un aport, dar privind ce se întâmplă în natură, îmi dau seama că nu este doar asta: un iepure care știe că este urmărit are un moment de freeze, în care își ascute simțurile, își ciulește urechile și încearcă să își dea seama din ce parte vine pericolul, pentru ca apoi să o zbughească - flight. Totuși, noi, oamenii, ca specie, suntem mult mai complecși: creierul nostru reușește să ne mențină în modul freeze pentru un timp nelimitat. Ce se întâmplă atunci? Este oare un perpetuu-continuum în care „încercăm” să ne dăm seama din „ce parte vine pericolul”, uitând care este pericolul de fapt? În final, rămânem într-un spațiu atemporal, în care uităm să acționăm și devenim pasivi.

Care este soluția? - Just do it

Pasivitatea, conform Analizei Tranzacționale, este atunci când amânăm ceva sau nu o facem deloc. Pasivitatea ne oprește din dezvoltare, din a ne atinge potențialul și a ne confrunta fricile. Continuăm să trăim, dar fără să realizăm ce ne dorim cu adevărat, de exemplu casă-job-casă-o ieșire ocazională, când de fapt, ne dorim o carieră în antreprenoriat sau o familie care să ne umple viața personală.

Despre pasivitate există o bibliografie completă în resursele Analizei Tranzacționale și eu îmi doresc să scriu ce am putea face ca să depășim acest stadiu.

Primul pas este conștientizarea. Observarea a ceea ce se întâmplă. Cel mai simplu, din punctul meu de vedere, este să fiu sinceră cu mine: Sunt fericită? - în sensul profund, mai departe de împlinirea pe care mi-o poate aduce un job care îmi ocupă timp și îmi ține mintea ocupată.

Urmatorul pas, o dată ce mi-am răspuns la întrebarea de mai sus este să mă gândesc cum aș putea face lucrurile altfel. Care cred că ar fi implicațiile? Sunt oare grandomană crezând că schimbarea a ceva cu scopul fericirii mele ar afecta pe cineva, ceva? Cum s-a întâmplat asta în trecut? Mă blochează un eveniment trecut când am încercat să fac asta și am eșuat? Principiul din Analiză Tranzacțională după care mă ghidez eu, și îmi ghidez deciziile, este OK-OK, Eu sunt OK-celălalt este OK. Faptul că știu că eu sunt responsabilă, ca adult, pentru cum mă simt, și alți adulți la fel, a luat multă presiune de pe umerii mei. Știind că fericirea mea este responsabilitatea mea m-a ajutat să iau deciziile potrivite, și același lucru este valabil și pentru cei din jurul meu. Fiecare suntem responsabili pentru propria fericire, propria viață, și nu este corect față de noi și nimeni să așteptăm ca ea să se întâmple. 

Când am început psihoterapia personală nu știam asta. Aveam credințe, din copilărie, care nu îmi mai serveau în viața de adult. Pe parcurs, fiind curioasă, îi ceream detalii psihoterapeutului meu, pentru ca, în final, să urmez cursurile de profil și să mă respecializez în această direcție. Nu aveam curaj să fac asta singură, să explorez, să îmi pun întrebările incomode care să îmi dezvăluie credințele absurde din copilărie. Rolul terapiei este de a le conștientiza. Mai departe, clientul alege ce va face cu noile descoperiri, dacă dorește să continue aprofundarea lor în terapie sau pur și simplu dacă lucrurile sunt suficient de deranjante în viața de zi cu zi încât se cere o schimbare.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Autoarea textului (mult prea tehnicist și în care ea dă sențințe generalizatoare cu prea multă ușurință după părerea mea) suferă de SM, eu sufăr de Maladia Little (cunoscută mai mult sub numele de tetrapareză spastică), o boală congenitală cauzată de un traumatism cranio-cerebral intrauterin sau la naștere și care, de obicei, este însoțită și de retard mintal, ceea ce la mine, din fericire n-a fost cazul, absolvind cu succes o facultate tehnică și lucrând peste 22 de ani în cercetare chimică, și încă în gr. I de muncă (substanțe cancerigene) . Din proprie experiență pot spune că starea de sănătate a unui individ influențțează modul în care el dezvoltă și percepe frica. De exemplu, mie nu-mi este frică să mă contrazic, firește, cu argumente, cu oricine, indiferent de statutul său social. Culmea, sunt cu mult mai vehement în confruntarea cu un individ aflat într-o funcție foarte înaltă (șef, director, ministru chiar; în anul I de facultate am fost anchetat de Securitate și nicio clipă nu mi-a fost frică de cel care mă ancheta, dimpotrivă!) sau care aparține unei instituții de forță (jandarm, polițist etc.) și care are invariabil impresia că trebui să-mi fie frică de el. Dar paralizez de frică dacă încerc să duc o farfurie cu supă fără s-o vărs, și întotdeauna o vărs. Nu-mi este frică să zbor cu avionul, nu-mi este frică să-mi tai un deget, o mână chiar (după facultate mi s-a făcut o operație - fascilectomie selectivă de nerv sciatic - fără anestezie, pentru controlul spaticității cică, pur și simplu mi s-a despicat coapsa!), nu-mi este frică (mai bine-zis nu-mi era, fiindcă acum, la bâtrânețe am dese crize de spasticitate în care simt că mă rup în două și practic mă deplasez foarte greu, cu niște dureri îngrozitoare, folosind un cadru de mers și, pentru exterior - un scuter electric), să urc cele mai abrupte cărări de munte (sunt născut la munte și, păscând caprele în copilărie, eram nevoit să urc după ele pe jgheaburi), cu condiția să am de ce mă sprijini și cu mâinile, dar paralizez de frică dacă trebuie să traversez o punte îngustă peste un râu făcând echilibristică, în schimb o pot traversa dacă am la îndemână o balustradă oricât de anemică ar fi de care să mă pot ține cu mâna. Și apropo de domeniul în care am activat: nu-mi era frică să mă cațăr pe diverse instalații în cursul unor experimentări industriale pentru a le manevra ventilele sau aparatura cu mâna mea, fiindcă eu aș fi răspuns dacă din greșeală sau neprofesionalism le-aș fi aruncat în aer, risc existent permanent în condițiile în care lucram sub presiune cu câte 6-7 tone de clorură de vinil, produs inflamabil și exploziv (de aia i se spune ”experimentare”, căci niciodată nu cunoști 100% rezultatul final, ci poți doar să-l prevezi, dar numai dacă o faci la modul profesinist și nu aiurea!) Etc., etc. Apoi, teama / frica de un eventual eșec care m-ar fi pus într-o situație ridicolă m-a făcut de multe ori să renunț la a acționa (cazul unor relații sentimentale, deși mai târziu regretam, constatând că aș fi putut avea succes) iar în domeniul atitudinii mentale m-a făcut să pun întotdeauna răul înainte, fiind în mod absolut aproape un pesimist incurabil, tocmai pentru a mă proteja în cazul unui eșec. Și, da, sunt un tip coleric, dur (ca șef am fost în aceeași măsură și iubit și urât; apoi cu educația copiilor mei am fost foarte strict și astăzi nu regret deloc, fiind convins că fiecare părinte își are copiii pe care și-i merită), nu suport nedreptatea, orice pot înțelege și orice pot ierta cu excepția faptului de a fi luat de fraier / prost. Vreau deci a spune că starea de sănătate a unei persoane îi influențază atitudinea față de simțământul de frică și de semeni. Firește, asta - pe lîngă educație, mediul familial etc.
    • Like 0
  • In clipa in care nu poti sa fugi si lupta este dinainte pierduta(adversar mai puternic), apare un moment de blocaj; dupa care nu mai gindesti; te arunci in lupta cu toate fortele(si adrenalina iti inzeceste puterile); moment extrem de periculos; mori sau invingi. (Sau te blochezi pe veci.)
    In societate, lupta pierduta nu este doar cu un adversar mai puternic fizic. Se intimpla sa ai in fata un/o reprezentant/a al fortelor sociale intangibil/a, care te va distruge social dupa lupta. (Puscarie, interdictii, faliment etc.) De aici reactii disproportionate fata de "victima". Practic, omul innebuneste pentru o clipa. Fie ramine blocat pe viata, fie reactioneaza ostil, chiar daca isi distruge viitorul
    E o lectie de psihologie foarte interesanta.
    Ar trebui dezvoltata. (Vezi legitima aparare, provocarile victimelor agresiunilor etc.)
    Atit in metodologia aplicarii sanctiunilor pentru agresiuni, cat si pentru intelegerea comportamentului politic al maselor.
    Daca ele considera ca nu pot lupta cu sistemul, ramin in letargie sau fug. (Vedeti la noi: 60% absenta la vot si cateva milioane de expatriati.) Trebuie sa se intervina la acest nivel, explicand faptul ca puterea e a lor, prin vot. Si aratind cine sunt participantii la campaniile electorale, sa nu mai voteze gresit. Aruncarea cu laturi nu are nici un efect, in aceasata faza. Nu e doar o chestie de demnitate, ci si de eficienta.
    Felicitari pentru articol!
    • Like 0


Îți recomandăm

Arsenie. Viața de apoi

„Constatarea cea mai sumbră, după experiența asta, e că oamenii se lasă foarte ușor manipulați pe fondul de nevoie intimă religioasă și că ne îndreptăm, cumva și din analfabetism istoric sau din necunoaștere, către valorizarea acestor formule autoritare antioccidentale, antieuropene conspiraționiste care sunt în spațiul public din ce în ce mai puternice. Și asta vom vedea la alegerile de anul viitor cu ce o să se soldeze”, a concluzionat Alexandru Solomon.

Citește mai mult

Apă de băut

Copil fiind, înainte de 1990, „recrutam” câte un adolescent mai vânjos din cartier ca să cărăm sacoșele cu 10-12 recipiente din sticlă, pe care le dădeam goale și le aduceam acasă pline cu apă minerală. Vecinul se alegea cu o monedă sau un biscuit Poiana. Dacă știa să negocieze mai bine, primea cu împrumut mingea mea de fotbal, câteva ore.

Citește mai mult
Text: Florența Țurlea/ Voce: Alex Livadaru
sound-bars icon