Zilele acestea, BRAT (Biroul Român de Audit Transmedia) a dat publicităţii un studiu foarte interesant privind consumul de internet în România.
Preluate de paginademedia.ro, datele oferă o perspectivă neaşteptată asupra societăţii româneşti şi din care mulţi actori publici au de tras concluzii. Eu m-aş opri doar la două care mi se par esenţiale.
1. Rata de penetrare a internetului în mediul rural a ajuns la 56% şi este pe locul doi al utilităţilor folosite după curentul electric. Surpriza vine mai ales din faptul că această răspândire s-a produs în 4-5 ani, pe când WC-ul a fost adus în case doar la 28% dintre gospodării şi asta după câteva zeci de ani de eforturi de modernizare a satelor. Ce ne spun aceste cifre?
În primul rând că accesul la informaţie în mediul rural a crescut fabulos faţă de anii ’90. Dacă privim din perspectivă politică, mai multă informare, înseamnă mai puţină manipulare. Dacă vorbim de manipulare electorală, cred că primii care ar trebui să intre în alertă sunt politicienii. Este în continuare sărăcie la sate, dar cred că uleiul, făina şi zahărul nu vor mai merge aşa uşor pentru cumpărarea de voturi. Nu spun că cei în vârstă ar rupe internetul pe ştiri şi comentarii politice, dar ei au copii şi nepoţi, care intră zilnic pe internet, au Facebook, citesc comentarii, comentează ei înşişi. Zahăr şi ulei dau toţi politicienii, diferenţa o va face mesajul electoral care de data asta poate fi însă verificat dacă este în trend-ul naţional sau acceptat de opinia publică de dincolo de graniţele satului. Cu alte cuvinte, va fi mai greu să-i prosteşti pe alegători. Iar în 2-3 ani toate satele electrificate vor fi conectate şi la net.
Sursa foto: captură de aici
O şi mai valoroasă consecinţă a penetrării internetului ar putea fi folosirea acestuia de către autorităţi. Nu pentru plăţi online, încă. Dar diseminarea informaţiei utile este mult mai uşoară. Şi aici mă refer la atragerea de fonduri europene, oportunităţi de mici investiţii, subvenţii, iniţiative legislative privitoare la rural, schimbări de reglementări, avertizări etc. În scurt timp, investiţia într-un website propriu ar trebui să fie prioritatea nr.1 a primăriilor de la sate şi să uite de avizierul de tablă din stradă.
2. A doua concluzie importantă a studiului BRAT este creşterea consumului naţional de internet coroborată cu schimbarea publicului. Conform studiului, în ultimii 10 ani toate mediile tradiţionale au pierdut public: TV 12% din populaţia României, Radio 20%, presa scrisă 32%. Internetul în schimb a cîştigat 38%. În ciuda percepţiei generale că presa tradiţională moare încet, studiul ne spune altceva. Da, presa tradiţională scade, dar brand-urile vechi, cunoscute, sunt în continuare urmărite online. S-au mutat pe internet. Sau ar trebui să treacă mai cu hotărâre la această strategie dacă nu vor să-şi închidă redacţiile de tot după ce le-au subţiat dramatic. Faptul că în ultimii 3 ani nici audienţa presei nu a mai scăzut mult, nici internetul nu a mai crescut spectaculos înseamnă că s-a ajuns la un echilibru al noii pieţe de informaţie. E acea piaţă în care internetul a intrat cu tupeu acum 10 ani nerespectând nicio regulă.
La fel de interesant este că publicul consumator de internet s-a schimbat. Acum 10 ani, majoritari (51%) erau puştii din zona 14-24 ani, care foloseau netul pentru distracţie şi timp liber. Acum, majoritari (51%) sunt cei din grupa 25-44 ani, în fapt, „puştii” de ieri. Ei şi-au păstrat abilităţile digitale, dar, o dată cu dezvoltarea internetului, au transferat acest consum în zona profesională, informativă, educativă şi de social media. Vârsta a III-a are şi ea un salt important: jumătate din cei peste 55 de ani sunt conectaţi astăzi la internet faţă de doar 10% acum 10 ani. Ceea ce ilustrează încă o dată că internetul nu mai e joacă, e un lucru serios, uneori periculos, din păcate, dar indispensabil. Încercaţi să staţi o zi fără net şi veţi înţelege cât de virusaţi suntem.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
E mic la stat şi rotofei. Are degetele scurte şi groase, cărnoase. Ghiulul imens, de aur, de o formă nedefinită, ca un sigiliu medieval, îi sugrumă inelarul. Poartă şapcă neagră, de brigadier şi geacă de fâş asortată cu pantalonii un pic prea scurţi, din stofă sintetică. În biroul mic şi închesuit zac, de-a valma, hârţoage, calendare de la ultima campanie electorală, diplome de excelenţă primite de la partid, dar şi un bidon mare şi gol, din plastic; steagul României şi cel al Uniunii ornează un întreg perete – sunt prinse precum ştergarele româneşti, dar printre faldurile generoase se vede praful de-un deşte. În loc de faţă de masă, de asemenea, steagul Uniunii Europene, cam tocit, încât stelele galbene abia se mai zăresc. Iar peste scaunul ergonomic, din piele, ca să nu se murdărească (scaunul), în loc de husă, din nou, drapelul României. Se aşează cu curu’ pe el (pe drapel). El este Primarul.
Ştie de ce suntem acolo, deşi noi încercăm să-i facem o mică introducere, de protocol. Ne ia direct: “Aţi venit pentru deconturilii de navetă! O să le dau banii, da’ să ştiţi că profesorii nu e serioşi. Le-am spus că dacă imi face echipă de dansuri populare, mă duc la Târgu-Jiu să le cumpăr costume. Ei, nimic... E oameni cu carte, da’ degeaba, nu face nimic pentru sat, o serbare, o activitate artistică. Să ştie şi copiii să joace de-ale noastre, un tangou şi un şlagăr. Şi io am un fix: să nu văd cafele şi ţigări în şcoală! Hai, o cafea să bea, da’ să nu vadă copiii. La şcoala are de toate, le-am băgat centrală. Io, pentru copii, pentru copii o fac, să fie cald. Şcoala mică o dărâm. Fac alta, una mare, cum vreau io. Şi io vreau s–o fac cu un hol mare. Şi să pun pă un perete toţi voievozii care a fost ai noştri; şi pă un perete tablourile cu scriitori. Să fie frumos. Şi vreau...cum îi zice? D-ăsta dă biologie, laborator.”
Cineva bate la uşă. Intră. “Ăsta e ?", întreabă tipul. Primarul îi face semn că da. Omu’ se apleacă, ia bidonul gol şi iese.
Discuţia noastră continuă. Ne spune că aşteaptă să se facă odată descentralizarea, pentru că vrea să pună el directorul de şcoală şi să-i controleze pe profesori. Pentru că acum nu vor să fie controlaţi. Până atunci vrea să vorbească cu viitorul inspector şcolar general, care va fi numit în curând. Sunt colegi de partid şi, zice el, o să facă împreună ordine în şcoală. Ne mărturiseşte sincer că visează la ziua când toate cadrele didactice vor fi oameni din sat. L-ar costa mai puţin, că n-ar trebui să asigure bani de transport. L-aş întreba cum crede el că vor dori copiii din sat să fie viitorii profesori, dacă nu vor avea lângă ei, în tot acest răstimp, dascăli adevăraţi. Renunţ însă; n-ar înţelege.
Plecăm cu promisiunea că decontul se va da, că tot s-a votat bugetul pe anul viitor. Ieşim din primărie, pe aleea cu gărduleţ vopsit în roşu, galben şi albastru. Trecem pe lângă un Logan roşu, model nou; pe numărul de înmatriculare ghicim iniţialele primăriei. Deci, bani ar fi...
Traversăm şoseaua, la şcoală. Miroase a clădire bătrână, ponosită. În cancelarie - mobilier rudimentar, vechi de 30-40 de ani, un calculator, imprimantă, copiator; pe un perete un cuier confecţionat artizanal din plăci de parchet laminat. E linişte-orele sunt în plină desfăşurare. Păşim în hol. Nu e nici prea mare, nici prea mic. Caut cu înfrigurare pereţii: niciun voievod. Nici măcar tabloul cu Nicuşor Constantinescu, "voievodul intersecţiilor" şi prezidentul de Consiliu Judeţean.