Viața tânărului inginer Andrei: în căutarea armoniei între om și utilaj

Andrei Culcea are treizeci și cinci de ani. De șase lucrează aici. Este inginer, a început ca inginer de producție, după trei luni a fost propus să facă parte din echipa de implementare a noilor sisteme Romcim. A lucrat la acest proiect cincisprezece luni, apoi s-a întors în fabrică propriu-zis.

Andrei e și el din Medgidia. E inginer constructor la bază, a făcut Facultatea de Construcții la Constanța.

E un tip pasionat, știu să recunosc asemenea oameni, tocmai pentru că n-am întâlnit chiar atât de mulți pe drumul vieții. Genul care își urmărește până la capăt visurile din copilărie.

Și știți cum sunt copiii – destul de mulți spun că vor să ajungă constructori, dar puțini nu uită. 

Acum șaptezeci de ani, la o margine a orașului Medgidia, regimul politic de atunci a ridicat o mică fabrică de ciment. În apropiere era o carieră de marnă. Fabrica aceea aparține acum companiei Romcim, care este parte a grupului CRH, lider mondial în materiale de construcții. Pe 27 octombrie s-a sărbătorit „ziua cimentistului” de către câteva mii de oameni care cred că a fi „cimentist” nu e chiar de colo. Pentru că nimic din lumea concretă nu ar fi posibil fără beton. Și betonul nu ar fi posibil fără ciment. Acest proiect vă este oferit cu susținerea Romcim. Descoperim, împreună, povești de viață ale unor oameni care în mod normal nu apar în presă.

Citiți și:

• Andrei Crăciun: Dragoș: o poveste despre cei care se întorc

Andrei nu e așa. El n-a uitat. El nu și-a schimbat ideea cu care a plecat la drum. Când vede o clădire își pune prima dată întrebări referitoare la structura ei de rezistență. Era normal să ajungă inginer.

Și așa, la început, inginer constructor, a avut mai multe locuri de muncă în zonă, la Kogălniceanu, la Agigea. Dar voia și el să rămână în oraș, acasă. A depus un CV, a venit la fabrică, a stat de vorbă cu directorul de producție și cu directorul de uzină. În aceeași zi l-au angajat.

Lui Andrei îi place stabilitatea, se vede muncind alți treizeci de ani în aceeași fabrică. Familia e, desigur, tot la Medgidia, e căsătorit, are un băiat de patru ani. Și lui îi place să construiască. Andrei speră să îl aducă într-o zi, după ce va mai crește, să viziteze fabrica: îi plac utilajele, echipamentele mari. Sigur, tată fiind, ar vrea ca fiul să îi calce pe urme. Numai că: „Tata socru e cu agricultura și băiatului îi place mult și la tractoare, la combine. O să vedem”. Zâmbește. O să vedem.

Liviu Talif e ca un coach pentru Andrei, care are de la cine să învețe meserie. Iar Andrei un lucru urmărește în primul rând: armonia între om și utilaj. Dacă e ceva care nu merge, care se strică – omul trebuie să repare utilajul. Atât de simplu e.

Și, poate nu știați, dar un profesionist are urechea formată. Printr-o simplă trecere pe lângă utilaj, ca un medic în vizita de dimineață, își dă seama dacă e o problemă.

Lucrează în schimbul de zi, dimineața, la șapte fără un sfert are deja prima întâlnire cu schimbul de noapte. Preia ștafeta, personalul de zi trebuie să afle care sunt problemele, dacă sunt, și Andrei caută și găsește soluțiile. Ai nevoie de răbdare, sunt atât de multe lucruri care nu se pot rezolva pe loc.

Iar la capătul zilei, cum spun americanii, Andrei se uită la ceas și nu știe când s-a făcut noapte la loc.

Dimineața, la șapte fără un sfert, o ia de la capăt. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp