Vocea de la radio

De fiecare An Nou, postul de radio „Europa Liberă” transmitea un mesaj al Regelui Mihai. Odată cu mefiența noastră mereu înnoită că România avusese cândva un rege, venea și stupoarea la ascultarea mesajului cu pricina.

Textul pe care o voce oarecum îndepărtată și slabă îl citea în fața microfonului nu semăna cu nimic din ce știam că intră în categoria mesajelor de felicitare și a discursurilor publice. Eram obișnuiți, o țară întreagă, cu urarea ineptă a secretarului general al partidului, lătrată cu câteva minute înainte de miezul nopții la televiziunea publică, o însăilătură de nimic, de la formula de adresare până la sfârșit, rostită în cea mai autentică limbă de lemn. Nu asculta, de fapt, nimeni, dar de auzit inflexiunile acelei voci le auzeam, inevitabil, cu toții, ca pe un fel de avertisment sarcastic că și anul viitor îl vom petrece în aceeași atmosferă de închisoare.

Află și

„Majestate, nu pleca!”

Regele Mihai se retrage din viaţa publică, fiind grav bolnav

Cele mai recente fotografii cu Regele Mihai și Regina Ana, publicate de Casa Regală

Discursul Regelui, suplu și esențial, intra de aceea în casele noastre ca o ciudățenie din altă lume. Limba română în care ni se adresa suveranul exilat avea o autenticitate, o plinătate și o precizie cum nu auzisem niciodată în viața publică. Era o limbă care se preta la concizie, fără sacrificarea celor mai profunde nuanțe, o limbă a verbului decis, dar și a epitetului livresc, a tonurilor grave, dar și a unei vagi și acomodante dispoziții melancolice. Echilibrat, calm, accesibil oricui, discursul de Anul Nou al Regelui încuraja ferm, fără să intre în registrul polemic cunoscut și necesar al celorlalte emisiuni de la „Europa Liberă”. Era în mesajele acelea scurte duhul unei înțelegeri cuprinzătoare, cu atât mai empatic cu cât era mai reținut. Scrise de mâna suveranului însuși, urările se bucurau de expresia onestă și înaltă a adevărului: simțeai că în spatele acelor cuvinte nu se ascund intenții manipulatorii, pledoarii pro domo SUA, fast gongoric sau exerciții de retorică (o serie de mesaje radiofonice ale Regelui și o analiză contextuală excelentă a acestora se gasesc în lucrarea doamnei Doina Uricariu, Scara leilor, Polirom, Iași, 2011, în capitolul „Ca de la om la om”, p. 319-338). Dimpotrivă, fiecare cuvânt era ales și măsurat cu o știință adâncă, rod al unei singure posibile experiențe în viața de aici: experiența libertății.

Spre deosebire el, un rege exilat și sărac, atotputernicii zilei din Republica Socialistă, deși nu își refuzau niciun privilegiu și puteau dispune în orice fel de poporul pe care îl călăreau, erau ei înșiși simple rotițe într-un sistem concentraționar ermetic. Libertatea nu le vizita somnul decât în chip coșmaresc. Și, vreme de patruzeci și cinci de ani, au încercat să ne inducă și nouă ideea că libertatea e ceva de spaimă. 

Echilibrat, calm, accesibil oricui, discursul de Anul Nou al Regelui încuraja ferm, fără să intre în registrul polemic cunoscut și necesar al celorlalte emisiuni de la „Europa Liberă”. Era în mesajele acelea scurte duhul unei înțelegeri cuprinzătoare, cu atât mai empatic cu cât era mai reținut.

Probabil că tocmai de aceea percepeam acest glas din depărtări ca straniu: lipsiți în mod sistematic de libertate și hărțuiți zilnic de lătrătura de stat și de guvern, eram reticenți la discursul plenar al libertății, la prețul ei exorbitant pentru orice individ și, mai ales, la firescul ei. Pentru nivelul de umanitate la care ajunseserăm nimic nu putea fi mai ciudat decât firescul. După mai bine de un sfert de veac de la prăbușirea comunismului în Europa de Est, firescul este încă un deziderat al acestor locuri.

Or, Regele nu a părăsit niciodată sfera morală a firii în sensul ei cel mai înalt. La fel ca sutele de mii de români încarcerați și mutilați de regimul comunist, el nu a încetat să aleagă cu adevărat libertatea. Deposedat de tron și de bunurile personale, a ales varianta unui exil plin de umilințe și de trădări, în locul unei coabitări confortabile, dar moralmente dezastruoase cu regimul sovietizant. Lăudat de puterile occidentale pentru scurtarea duratei celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru ca apoi să fie abandonat ca simplu pilot de încercare, Regele a rămas la convingerile sale atlantiste. Dovada că aceste alegeri nu au fost circumstanțiale, ci s-au datorat unei situări morale firești este că, odată cu căderea comunismului, Regele a trebuit să treacă prin aceleași ispite, cu aceleași efecte, însă după o viață întreagă de privațiuni amare, și a făcut aceleași alegeri. A ales, pentru sine și pentru poporul său, libertatea, în loc să ajungă, așa cum spus-o din drojdia sufletului său un fost președinte, „slugă la ruși”. Iar aparatcicii, continuatori ai orânduirii socialiste, nu au pregetat să îi arate prețul libertății: alungat cu automatele de pe teritoriul României zise libere, ținut la scara avionului pe aeroportul Otopeni și întors cu aeronava în aceeași zi, defăimat în fel și chip, ca un tâlhar prins la drumul mare, cu numele huiduit în piețe publice de o populație fără amintiri și fără viitor, ironizat și refuzat cu mustăciri de unii intelectuali publici, Regele a rămas nu numai egal cu sine, imobil într-o consecvență vecină cu naivitatea, asa cum au spus unii, ci a făcut loc în sufletul său unei înțelegeri cu atât mai cuprinzătoare, unei compasiuni pe atât de înaltă pe cât de adâncă și de autentică era smerenia sa. 

Regele nostru, de care nici acum, așa cum nici atunci nu am vrut să ne despărțim, nu este, în pragul eternității, un rege tragic, ci un suveran fericit. Un model pentru cei ce cred că răbdarea ne va câștiga sufletele.

Deși greu de înțeles chiar și pentru urmașii săi, paradoxul îmbrățișării firescului iradiant prin asumarea conștientă a unei vieți pline de umilințe, dar libere a avut o manifestare totală și de neuitat la sosirea în țară de Paști, în 1992. Atunci, un milion de români au invadat străzile Bucureștiului ca să își salute suveranul, adică să se întâlnească cu sine în expresia cea mai concentrată, mai coerentă și mai pură a firescului. A fost doar o fereastră în timp, care s-a închis repede. Suficientă totuși ca să le dea participanților la acea zi unică din existența lor sentimentul că se întâlniseră cu un rege taumaturg, care îi purificase, „numai cu frica lui Dumnezeu”, cum scria într-un mesaj de Anul Nou, de toate scăderile și noroiul anilor de despărțire.

Regele nostru, de care nici acum, așa cum nici atunci nu am vrut să ne despărțim, nu este, în pragul eternității, un rege tragic, ci un suveran fericit. Un model pentru cei ce cred că răbdarea ne va câștiga sufletele.                           

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp