De fiecare An Nou, postul de radio „Europa Liberă” transmitea un mesaj al Regelui Mihai. Odată cu mefiența noastră mereu înnoită că România avusese cândva un rege, venea și stupoarea la ascultarea mesajului cu pricina.
Textul pe care o voce oarecum îndepărtată și slabă îl citea în fața microfonului nu semăna cu nimic din ce știam că intră în categoria mesajelor de felicitare și a discursurilor publice. Eram obișnuiți, o țară întreagă, cu urarea ineptă a secretarului general al partidului, lătrată cu câteva minute înainte de miezul nopții la televiziunea publică, o însăilătură de nimic, de la formula de adresare până la sfârșit, rostită în cea mai autentică limbă de lemn. Nu asculta, de fapt, nimeni, dar de auzit inflexiunile acelei voci le auzeam, inevitabil, cu toții, ca pe un fel de avertisment sarcastic că și anul viitor îl vom petrece în aceeași atmosferă de închisoare.
Află și
Regele Mihai se retrage din viaţa publică, fiind grav bolnav
Cele mai recente fotografii cu Regele Mihai și Regina Ana, publicate de Casa Regală
Discursul Regelui, suplu și esențial, intra de aceea în casele noastre ca o ciudățenie din altă lume. Limba română în care ni se adresa suveranul exilat avea o autenticitate, o plinătate și o precizie cum nu auzisem niciodată în viața publică. Era o limbă care se preta la concizie, fără sacrificarea celor mai profunde nuanțe, o limbă a verbului decis, dar și a epitetului livresc, a tonurilor grave, dar și a unei vagi și acomodante dispoziții melancolice. Echilibrat, calm, accesibil oricui, discursul de Anul Nou al Regelui încuraja ferm, fără să intre în registrul polemic cunoscut și necesar al celorlalte emisiuni de la „Europa Liberă”. Era în mesajele acelea scurte duhul unei înțelegeri cuprinzătoare, cu atât mai empatic cu cât era mai reținut. Scrise de mâna suveranului însuși, urările se bucurau de expresia onestă și înaltă a adevărului: simțeai că în spatele acelor cuvinte nu se ascund intenții manipulatorii, pledoarii pro domo SUA, fast gongoric sau exerciții de retorică (o serie de mesaje radiofonice ale Regelui și o analiză contextuală excelentă a acestora se gasesc în lucrarea doamnei Doina Uricariu, Scara leilor, Polirom, Iași, 2011, în capitolul „Ca de la om la om”, p. 319-338). Dimpotrivă, fiecare cuvânt era ales și măsurat cu o știință adâncă, rod al unei singure posibile experiențe în viața de aici: experiența libertății.
Spre deosebire el, un rege exilat și sărac, atotputernicii zilei din Republica Socialistă, deși nu își refuzau niciun privilegiu și puteau dispune în orice fel de poporul pe care îl călăreau, erau ei înșiși simple rotițe într-un sistem concentraționar ermetic. Libertatea nu le vizita somnul decât în chip coșmaresc. Și, vreme de patruzeci și cinci de ani, au încercat să ne inducă și nouă ideea că libertatea e ceva de spaimă.
Echilibrat, calm, accesibil oricui, discursul de Anul Nou al Regelui încuraja ferm, fără să intre în registrul polemic cunoscut și necesar al celorlalte emisiuni de la „Europa Liberă”. Era în mesajele acelea scurte duhul unei înțelegeri cuprinzătoare, cu atât mai empatic cu cât era mai reținut.
Probabil că tocmai de aceea percepeam acest glas din depărtări ca straniu: lipsiți în mod sistematic de libertate și hărțuiți zilnic de lătrătura de stat și de guvern, eram reticenți la discursul plenar al libertății, la prețul ei exorbitant pentru orice individ și, mai ales, la firescul ei. Pentru nivelul de umanitate la care ajunseserăm nimic nu putea fi mai ciudat decât firescul. După mai bine de un sfert de veac de la prăbușirea comunismului în Europa de Est, firescul este încă un deziderat al acestor locuri.
Or, Regele nu a părăsit niciodată sfera morală a firii în sensul ei cel mai înalt. La fel ca sutele de mii de români încarcerați și mutilați de regimul comunist, el nu a încetat să aleagă cu adevărat libertatea. Deposedat de tron și de bunurile personale, a ales varianta unui exil plin de umilințe și de trădări, în locul unei coabitări confortabile, dar moralmente dezastruoase cu regimul sovietizant. Lăudat de puterile occidentale pentru scurtarea duratei celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru ca apoi să fie abandonat ca simplu pilot de încercare, Regele a rămas la convingerile sale atlantiste. Dovada că aceste alegeri nu au fost circumstanțiale, ci s-au datorat unei situări morale firești este că, odată cu căderea comunismului, Regele a trebuit să treacă prin aceleași ispite, cu aceleași efecte, însă după o viață întreagă de privațiuni amare, și a făcut aceleași alegeri. A ales, pentru sine și pentru poporul său, libertatea, în loc să ajungă, așa cum spus-o din drojdia sufletului său un fost președinte, „slugă la ruși”. Iar aparatcicii, continuatori ai orânduirii socialiste, nu au pregetat să îi arate prețul libertății: alungat cu automatele de pe teritoriul României zise libere, ținut la scara avionului pe aeroportul Otopeni și întors cu aeronava în aceeași zi, defăimat în fel și chip, ca un tâlhar prins la drumul mare, cu numele huiduit în piețe publice de o populație fără amintiri și fără viitor, ironizat și refuzat cu mustăciri de unii intelectuali publici, Regele a rămas nu numai egal cu sine, imobil într-o consecvență vecină cu naivitatea, asa cum au spus unii, ci a făcut loc în sufletul său unei înțelegeri cu atât mai cuprinzătoare, unei compasiuni pe atât de înaltă pe cât de adâncă și de autentică era smerenia sa.
Regele nostru, de care nici acum, așa cum nici atunci nu am vrut să ne despărțim, nu este, în pragul eternității, un rege tragic, ci un suveran fericit. Un model pentru cei ce cred că răbdarea ne va câștiga sufletele.
Deși greu de înțeles chiar și pentru urmașii săi, paradoxul îmbrățișării firescului iradiant prin asumarea conștientă a unei vieți pline de umilințe, dar libere a avut o manifestare totală și de neuitat la sosirea în țară de Paști, în 1992. Atunci, un milion de români au invadat străzile Bucureștiului ca să își salute suveranul, adică să se întâlnească cu sine în expresia cea mai concentrată, mai coerentă și mai pură a firescului. A fost doar o fereastră în timp, care s-a închis repede. Suficientă totuși ca să le dea participanților la acea zi unică din existența lor sentimentul că se întâlniseră cu un rege taumaturg, care îi purificase, „numai cu frica lui Dumnezeu”, cum scria într-un mesaj de Anul Nou, de toate scăderile și noroiul anilor de despărțire.
Regele nostru, de care nici acum, așa cum nici atunci nu am vrut să ne despărțim, nu este, în pragul eternității, un rege tragic, ci un suveran fericit. Un model pentru cei ce cred că răbdarea ne va câștiga sufletele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Regele mi-a tăiat cuvântul: „Da, dar uite că domnul Emil Constantinescu mi-a făgăduit o grămadă de lucruri şi nu s-a ţinut de cuvânt, pe când Ion Iliescu îmi restituie“.
Fostele familii domnitoare din Italia şi Grecia n-au primit nimic din proprietăţile regale confiscate după război. Când eşti decorat de Stalin, pentru că l-ai asasinat pe Antonescu şi le-ai dat ruşilor ţara pe mână, se schimbă situaţia; comuniştii nu-i uită pe cei care i-au ajutat să junga la putere...
https://www.youtube.com/watch?v=-Aww8T3Go5Y
Nu stiu cate discursuri de-ale "mariei sale" ex-regele ai ascultat tu la Europa Libera ( mi-e teama ca niciunul- sau - poate- din arhiva- vreunul) - insa eu am trait anii aia ai comunismului si nu-mi aduc aminte de discursul sau; Imi aduc aminte de Neculai Constantin Munteanu, de Noel Bernard, Monica Lovinescu, ba chiar si de Radu Campeanu; nu mai zic de preferatul meu de atunci- Andrei Voiculescu ( care prezenta un top muzical care ne mai "lega" cat de cat de vremile occidentale);
Cu tristete trebuie sa te anunt ca, pentru mine ( si nu sunt singur), Regele Mihai a murit de mult- odata cu prima strangere de mana si asezare la masa cu ion Iliescu ( de asta ai auzit? Ca pari cam "nou" in scena?!) Si cu obtinerea (mai mult sau mai putin la limita legii) fostelor sale domenii; Sa negociezi ca ultimul samsar, domeniile pe care le considerai ale tale- si sa lasi orice urma de "regalitate" in detrimentul unor bunuri pe care, asa cum afirmai- nu le-ai avut ca le-ai meritat- ci ca ti le-a lasat altul mai meritoriu- mi se pare deja dovada ca regala casa (in frunte cu Mihai) nu are alte interese in Romania decat cele funciare; Si- pentru a ne uita la "influenta: casei regale in Romania- da-mi te rog 10 exemple ( in afara de baluri si participari la serate mondene) in care Regele Mihai a fost implicat....Eu nu am gasit...
Cat despre "importanta" lui in Romania- scrie-mi te rog cu subiect si predicat ( foloseste bulett-uri- sa fie mai susccint)- care este ea: Eu o vad doar c aun subiect de presa, la care deja prea multi incearca sa linga niste laude, doar-doar isi mai vad numele pe o pagina;
Vad ca in ultimile zile tot felul de scribi s-au trezit a aduce pios omagiu, aleasa pretuire, nemarginita recunostinta ( etc- cred ca intelegi cuvintele de lemn mai bine ca mine :-) ) pentru tot felul de manifestari, de suflet, de simtire, de ...( bla, bla) pe care le-ar fi manifestat Mihai toata viata lui;
Cred ca- daca i-ar citi cineva tot ce se scrie acum despre el- ar ramane inmarmurit- minunandu-se la cat de bun a fost el ....si n-a stiut;
Tie ce ti-a picat la elogierea asta?
Îi mulțumesc autorului pentru textul acesta care îmi exprimă atât de bine gândurile și sentimentele față de Regele Mihai al României , astăzi atât de suferind.
Cu atât mai mult mă miră și mă mâhnesc multe din comentariile la acest articol, lipsite de compasiune și de respect față de un OM care suferă.