Votanții unui hoț nu sunt alegători, ci complici. „Sindromul Stockholm” în relația clasa politică-electorat

Foto: Profimedia

Am extins semnificația „Sindromului Stockholm” din varianta când persoana aflată în captivitate dezvoltă simpatii față de cel ce o ține în această situație, pentru varianta când electoratul dezvoltă sentimente de atracție continuă pentru clasa politică, care, de asemenea, îl ține „captiv” de peste 30 de ani. În unele lucrări este definit acest sindrom ca fiind atașamentul victimei față de agresor. Acest sindrom a fost descris pentru prima dată în anul 1973, când a fost atacată o bancă în Stockholm, cu luare de ostatici. Medicul psihiatru Nils Bejerot, plecând de la analiza comportamentului ostaticilor care au dezvoltat simpatii față de agresori, a descris, pentru prima dată, acest concept.

„Acest sindrom se instalează la persoanele luate ostatice sau la prizonierii de război, la copiii abuzaţi sau la alte victime ale violenţei domestice şi constă într-o reacţie psihologică definită prin ataşament faţă de agresor, indiferent de riscul evident prin care trece victima” (sursa)

Dacă în cazurile prezentate mai sus se încearcă găsirea unor explicații de către psihologi, în cazul electoratului, comportamentul acestuia de atașament față de clasa politică nu are niciun temei rațional.

Acest articol vrea să aducă în atenție faptul că, în ciuda țepelor sistemice și sistematice date cetățenilor de către clasa politică, electoratul rămâne, în continuare fidel acesteia. Ce anume generează această popularitate? Care este inexplicabila cauză a acestei orbiri în masă? De unde apare această fidelizare a electoratului pentru o clasă politică care lasă mult de dorit?

Inspirația pentru aceste rânduri mi-a fost dată de recurența cu care se votează aceeași clasă politică sub diverse justificări: „a furat, dar a mai și făcut ceva” sau „alții mai buni de unde” sau „sunt de-ai noștri”.

Electoratul uită repede că după fiecare scrutin este trecut pe bancheta din spate și este lăsat să vorbească singur, în timp ce aleșii își văd liniștiți de afacerile lor.

Și, până la urmă, de unde apare această putere a aleșilor de seducție a electoratului? Aici avem, de fapt, o culpă comună, clasa politică și electoratul. Cum se explică faptul că actuala clasă politică are așa de mulți adulatori după ce ani de zile aceștia au fost amăgiți?

Culpa electoratului

Electoratul nu conștientizează sau, chiar dacă conștientizează, uită repede că principala strategie electorală este veșnica prostire și păcălire a cetățenilor. Și, cum spunea ziaristul Florin Negruțiu, are clienți gârlă.

Alegătorii ar trebui să păstreze o doză de scepticism în legătură cu promisiunile de multe ori fantasmagorice făcute de candidați cu prilejul alegerilor.

Atitudinea de flecar, de combinator a multor politicieni este pe placul alegătorului. Îi plac, de asemenea, politicienii șmecherași care „au vorbele la ei”, „te fac din vorbe”, care „sunt din popor, de-ai noștri” sau care fac glumițe de autobază.

Electoratul este deosebit de indulgent, superficial și permisiv față de escapadele aleșilor, uită repede promisiunile mieroase făcute în campania electorală, când vor să pară sexy în ochii alegătorilor. De asemenea, alegătorii nu au capacitatea de a-i trage la răspundere pentru neîndeplinirea promisiunilor sau pentru prestațiile lălăite. Toate acestea dovedesc că alegătorii sunt complici la actuala stare de lucruri. Sunt cazuri când se votează penali în funcții de edili.

În „Etica Nicomahica”, Aristotel scrie că „oamenii se îndrăgostesc de cei care sunt ca ei”. Platon observă în „Fedru” că „similitudinea dă naștere prieteniei”, expresia „cine se aseamănă se adună” derivă din primele pagini ale cărții întâi din capodopera lui Platon, ”Republica”. (apud: „Idei rebele”, autor Matthew Syed , Editura Publica, 2021, p.54)

Culpa clasei politice

Folosesc intensiv promisiunile, luând o față de „Tinder”, pe post de momeală pentru voturi, iar după alegeri nu-i mai interesează transpunerea acestora în practică, lăsând minciunile să bolborosească fără nicio jenă. Acest comportament a determinat electoratul să nu mai spere aproape nimic de la clasa politică, considerând-o pe aceasta dealer de țepe, nicidecum de speranțe. Și, cu toate acestea, continuă să o voteze!

Clasa politică consideră electoratul o „partidă” bună, exact cum se spune în situațiile matrimoniale: „Aia e partidă bună, are vilă, mașină, un job bun, ta-su lucrează afară”. Electoratul, în viziunea aleșilor, este o „partidă” bună, întrucât îi votează tot pe ei, se mulțumește cu puțin, nu are atitudine revendicativă. 

Politicienii trec zglobiu de la un partid la altul, seduși de interesul personal, nicidecum din interese doctrinare sau ideologice. Alegătorul îl votează într-un partid, apoi îl regăsește în alt partid. Toate partidele au boarding-ul deschis în permanență pentru migrație. 

De peste 30 de ani aleșii au primit non stop cecuri în alb din partea electoratului, pe care le-au aruncat ca pe șervețelele folosite. Și, cu toate acestea, electoratul continuă să îi voteze.

Închei aceste rânduri cu un citat din Hannah Arendt din lucrarea „Originile totalitarismului”: „Îi avertizez pe cetățeni că, dacă plutesc ca niște dopuri de plută pe o mare agitată, nesiguri ce să creadă sau în ce să aibă încredere, vor fi sensibili la farmecele demagogilor”.

În concluzie, este nevoie de un electorat care să-și pună în valoare puterea minții pentru a folosi forța votului ca pe o cravașă, iar obișnuința de a cădea în mrejele minciunilor politicienilor să fie de domeniul trecutului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp