Foto: Getty Images
După ce au chefuit (prăduit) ani mulți, peste 30, servind mâncăruri selecte și consumând băuturi fine (la masa lor în permanență s-a mâncat foarte bine), făcând concedii pe vouchere consistente, sectorul bugetar s-a gândit să paseze, iarăși, nota de plată sectorului privat, pentru a o plăti, neinteresându-l dacă acesta are bani, sau nu, sau dacă este moral sau etic să plătească altcineva dezmățul său. Inițial li s-a propus să plătească și ei ceva din notă, dar decidenții s-au răzgândit imediat, motivând că au salarii mici. Cam aceasta este metafora în care cineva comenta pe Facebook ajustarea fiscală/consolidarea fiscală pe care guvernul o clamează zilele acestea.
În perioada crizei Covid-19, am scris un articol în Ziarul Financiar cu titlul ”Sectorul privat- eroul crizei Covid-19, adică, din nou ”fraierul” de serviciu”. Consider că și în actuala criză sectorul privat are, din nou, rolul de „fraier” de serviciu.
Această modalitate de decontare a cheltuielilor sistemului bugetar de către firme, prin majorări de taxe și impozite, este esența reformelor inițiate de actualul guvern. Este momentul de răscruce (zic ei) în modernizarea statului.
Concret, guvernanții s-au gândit să crească taxele și impozitele, adică să suprafactureze niște servicii de proastă calitate pe care le prestează către populație și toate acestea doar pentru a menține traiul glamorous al loialiștilor, obsedați de buna lor bunăstare și de ținerea scaunelor ocupate. Au început să facă un marcaj strâns la firme, în goana după bani. În toți acești ani, karma a fost numai de partea sectorului bugetar, menținerea sistemului de prăduire politică fiind o condiție a supraviețuirii acestuia. Dorind să mențină în viață sistemul de ciugulire a banilor de la buget, fără a da seamă cuiva, guvernanții s-au dovedit a fi experți în arta de a ocoli, iarăși și iarăși, adevărul.
Încercând să mute puțin (doar puțin) austeritatea și la stat, s-au declanșat proteste vehemente. Unora dintre bugetari li s-a cerut să se ridice de la masa bogată și să plece, fapt imposibil, întrucât imediat au îmbrăcat colanții de victime. S-au făcut propuneri pentru desființarea structurilor statului care doar devalizează banul public, fără a furniza nimic util societății. Imediat s-au încheiat minute cu garanții că nimeni nu va pleca din tabăra fortificată, toți rămânând astfel în aria de acoperire a partidului. Este vorba de job-uri salvate prin adeziune, nu prin competență. De fapt, aici guvernul continuă să facă cârpeli. S-au făcut și amânări pentru intrarea în vigoare a unor reforme. Sistemul se menține dârz, inexpugnabil, apărându-și cu gelozie cuceririle. Reformele promise în aria bugetară au căpătat o aură de kitsch. Solemna lor nemulțumire a blocat orice inițiativă. Oare se va stopa ștafeta populismului sau va căpăta noi forme în apropiata campanie electorală, când se va reactiva bocceluța cu promisiuni conform playlistului (salarii, sporuri, vouchere) arhicunoscut?
Totuși este și ceva pozitiv în această stare de fapt: guvernanții s-au prins că sacul are fund, iar filozofia ”noi am dat/noi dăm” este falimentară.
În fața acestei ofensive pline de tupeu, sectorul privat a reacționat palid, în stil mioritic, acceptând parcă deznodământul. Sectorul corporatist de-vertebrat s-a menținut într-o stare de băltire, de servilism latent, temându-se să reacționeze, ori de teama controalelor diletante ale statului, ori de teama de a nu pierde anumite contracte cu statul. Adoptarea poziției „ghiocel” de către mediul privat de teama controalelor sau a pierderii contractelor cu statul este dăunătoare. Lipsa de unitate a patronatelor a dus la imposibilitatea apariției unei singure voci în relația cu statul. Apropo, câte uniuni patronale sunt? Este nevoie de accelerarea procesului de conglomerare a mișcării patronale.
În conferința prezentată la Institutul Mises despre ”Nesupunerea corporativă”, profesorul Marian Eabrasu, de la EM Normandie Business School, afirmă că aceasta face parte din răspunderea socială a firmelor (Corporate Social Responsibility). Tot el afirmă că firmele sunt chemate să suplinească insuficiența statului, chiar să fie o contrapondere pentru stat. Pe bună dreptate se întreabă ce fac firmele când au în față un cadru legal nefavorabil creat de guvernanți. Îl acceptă sau luptă pentru schimbarea acestuia? Firmele trebuie să depășească latura neutralității morale și să se implice în crearea unui cadru legal pro business.
Dar pentru aceasta avem nevoie de patroni puternici și independenți?
Constantin Rădulescu-Motru zugrăvea, acum 100 de ani, în lucrarea ”Psihologia poporului român”, portretul industriașului român:” profitul lui vine din măiestria cu care acesta îsi aservește bugetul statului”. Și academicianul Florin Constantiniu prezintă în scrierile sale industriași de succes, din perioada interbelică, cu mare lipici la afaceri cu statul. Este vorba de Malaxa și Auschnit care făceau parte din camarila regelui Carol al II- lea. Ponderea afacerilor cu statul a celor doi industriași depășea 90% din cifra lor de afaceri. Oare s-a schimbat ceva de atunci? Sau au rămas, în continuare, mulți patroni captivi afacerilor cu statul și din această cauză sunt pe poziția ”mute”.
Așa cum mecanismul democratic acceptă nesupunerea civică, când abuzul puterii lezează interesele publicului, și nesupunerea corporativă este tot o formă de protest față de abuzurile puterii în raport cu firmele private. Sectorul privat nu trebuie să accepte doar să se pieptene, în timp ce este buzunărit în cel mai hoțesc stil.
Apare întrebarea firească: Care este mecanismul de apărare al firmelor și al cetățeanului față de abuzurile fiscale ale statului? Obiceiul supunerii oarbe, necondiționate, față de abuzurile puterii este contraperformant. Firmele trebuie să iasă din starea de ”Mama mare”, ea vorbește, ea aude și să dobândească sentimentul că pot controla ceva, că pot depăși starea de spectatori la ceea ce hotărăsc funcționarii statului, bine mânuiți de partide. Uluiala și indignarea nu sunt suficiente, mai ales că urmează un an electoral, care, în mod sigur, va aduce un bufeu de socialism plătit tot din bănii plătitorilor de taxe și impozite. Căci, vorba doamnei Thatcher: ”Nu există bani publici, există doar banii plătitorilor de taxe și impozite”.
Este o impresie total greșită că sectorul privat se află la mâna politicienilor. Sistemul privat poate reacționa de câte ori i se pun piedici. Cea mai la îndemână formă de protest este neplata taxelor și a impozitelor.
Recent se lăuda, la un post de radio, o doamnă, lucrătoare într-o agenție a statului, că va bloca toate plățile dacă guvernul nu le satisface dorințele. Dar sectorul privat de ce n-ar putea face același lucru? Mai ales că e vorba de banii lor.
Guvernanții trebuie să creeze un mediu antreprenorial bazat pe încredere, în care firmele să nu fie pedepsite fiscal inutil, iar antreprenorii să nu fie obstrucționați prin legi și obstacole incompatibile cu mediul de afaceri. Concret guvernanții nu trebuie să facă tackling firmelor private. Dar pentru aceasta e nevoie de o foaie de parcurs care trebuie concepută de ambele părți. Nu trebuie așteptată bunăvoință din partea conducătorilor, căci aceasta nu va veni niciodată.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Iată că lucrurile nu prea le mai ies, pentru că generația tinerilor de azi nu mai acceptă aceste salarii și preferă să muncească pe-afară. Aud din ce în ce mai mulți antreprenori că au probleme cu angajarea forței de muncă. Iar problemele lor se vor agrava de la un an la altul, în special pe partea resurselor umane înalt calificate.
Acești antreprenori ar trebui în primul rând să își loializeze angajații prin oferirea unor salarii decente, combinate cu alte avantaje (instruire gratuită, bonusuri de vacanță, al 13-lea salariu, prime de excelență etc.) și să renunțe la salariile groazei, combinate cu mișmașuri de bonusuri plătite la negru. Românii au înțeles în sfârșit că plata la negru nu o să le folosească la pensie. Exact asta a pățit un cunoscut, care, după o viață de muncă la Al. Sahia și apoi la un foarte mare post de televiziune (tehnician – electric/sunet/car de teren), unde primea lunar bonusuri foarte frumoase, s-a văzut la pensie cu 1.500 de lei.
Trăiți dumneavoastră, domnilor patroni, cu 1.500 de lei, măcar o lună. Atunci (poate) o să pricepeți că rezolvarea problemelor voastre constă în găsirea metodelor pentru creșterea productivității muncii, deschiderea către piețe externe, activarea în domenii de mare interes actual, măsuri care să vă crească în mod real competitivitatea și care să vă permită armonizarea salariilor cu cele din occident. Investiți în afacere, nu în vile, mașini și vacanțe de lux. Cunosc astfel de afaceri de succes și sper ca numărul lor să crească în ritm accentuat.
Iar patronii plângăreți care se vaită că sunt cocoșați financiar de taxe și impozite, înseamnă că nu înțeleg că afacerile de succes nu se mai pot baza pe munca sclavilor (eram tentat să scriu “sclavilor”, dar e mai corect fără ghilimele). Ar trebui să se angajeze la stat, să fie chiar ei modele de competență, pentru că statul a început – târâș-grăpiș – să recupereze decalajul față de salarizarea bugetarilor din occident.
Câteodată pot fi una și aceeași persoană, acțiunile sunt total diferite!
Acțiunea de servire e făcută cu mâinile și picioarele, acțiunea de mâncare a mâncării e făcută strict cu gura!
Devertebrat nu există în limba română, puteai, (dacă aveai habar, evident), să-l pui în ghilimele fără cratimă, scriitorule agramat!