Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

„-Am vrut pe teren la fotbal, dar acum nu regret că am stat aici...” Când copiii discută despre cărți

Copil citind

Foto: Getty Images

Era în urmă cu vreo câțiva ani, într-o primăvară, când am fost contactată de o doamnă profesoară, care mă invita la un eveniment din școala unde preda, căci avea un proiect mai amplu în desfășurare, iar una din temele proiectului era o întâlnire a elevilor cu un scriitor contemporan. Am întrebat-o, de ce m-a ales pe mine. Dacă îmi amintesc bine, mi-a spus că m-a recomandat sau i-a vorbit de cărțile mele un domn, Cristian Sologon.

Am acceptat, dar am pus niște condiții: niciun copil să nu fie adus din obligație la activitate, ci doar din convingere, niciun copil să nu aibă vreun cuvânt pregătit și nici ceva notat pe hârtie, nimic să nu fie regizat în sensul de a pregăti activitatea. Va fi o discuție liberă, sinceră și cât se poate de normală între mine și elevi. Prefer să îmi pună întrebări și eu să le răspund.

Înainte de a merge în clasă și domnul director și doamna profesoară erau puțin sceptici legat de receptivitatea elevilor la asemenea acțiuni. Am salutat copiii și primul lucru pe care l-am spus a fost să plece din sală cei care nu vor să fie acolo. Nu a plecat niciunul dintr-o sală arhiplină, deși în ochii câtorva băieți am văzut clar că ar vrea să o taie pe terenul de sport din curtea școlii. Am vorbit puțin și în cuvântul meu mi-am prezentat cărțile. 

Apoi le-am cerut să discutăm ca între prieteni. Nu era o oră de curs obișnuită, ci o întâlnire cu un om căruia vrei să-i pui întrebări. La început copiii au fost timizi, dar apoi și-au dat drumul și au devenit curajoși. Mi-au pus întrebări despre ceea ce mă inspiră, despre câtă realitate și câtă ficțiune este în cărțile mele, despre cât este de important să ai modele în viață, despre cărți citite și scriitori preferați.

Trei fete mi-au spus că scriu și că vor să-mi arate ceva. Prima a citit un eseu filozofic, ce m-a lăsat fără grai. Îmi amintesc că am întrebat-o câți ani are, apoi am discutat despre eseul ei absolut excepțional scris și gândit de un copil de paisprezece ani. A citit altă fată. Spre rușinea mea nu îmi mai amintesc ce a citit: poezie sau proză. Am discutat și despre scrisul ei și am apreciat ceea ce mi s-a părut bun. Urma a treia fata, dar în loc să-și prezinte textul a început să plângă. La început timid. Am încurajat-o. Am crezut că e așa din cauza emoțiilor, dar îndemnurile mele o făceau să plângă și mai tare. Nu știam ce să fac. Plângea în hohote și eu nu găseam nicio cale să comunic cu ea și să înțeleg ce se întâmplă. îmi era teamă că am rănit-o eu cu ceva. M-am dus lângă ea. Mi-a șoptit printre suspine că poezia ei nu e bună, că nu are curaj să citească, că pe celelalte două le-am lăudat, dar pe ea…

I-am luat foaia din mână. M-am dus la catedră. Am citit doar pentru mine. Era o poezie, ce aducea puțin cu stilul lui Coșbuc și era vorba în ea despre dialogul imaginar dintre un ulcior și lutul din care a fost făcut. Mi-a plăcut. M-am uitat zâmbind spre fată. Nu știu ce era în ochii mei, dar ea a uitat să mai plângă. Aștepta… ceva de la mine. M-am gândit mult la cuvintele pe care să i le spun.

-Tu vezi cât de frumoasă e primăvara!? E loc în ea pentru toate florile pământului. Prima fată ce a citit e un ghiocel, a doua e toporaș! Mi-a plăcut și ghiocelul și toporașul! Dar tu ești viorea! Dacă mi-au plăcut primele două, nu înseamnă că nu este loc să îmi placă și o viorea! Scrieți diferit, dar fiecare cu frumusețea ei! În mine e loc pentru toate florile și frumusețea pământului…

Fata îmi zâmbea fericită.

-Acum citește cu voce tare, pentru toată lumea, povestea ulciorului tău!

După poezie o fată m-a întrebat, cum m-am hotărât să fiu scriitoare.

Am tăcut cu capul în palme gândindu-mă la răspuns. Apoi am vorbit fără a-i privi. Vorbeam și mă uitam în adâncul sufletului meu…

-Mi-am dorit dintotdeauna să fiu scriitoare. Nu știu cât a fost alegerea mea și cât alegerea sorții. Am fost contabilă puțini ani la terminarea liceului, apoi profesor necalificat… Apoi am mers la toate concursurile din sat. Am vrut să fiu bibliotecară, dar nu am reușit. A fost cineva mult mai bun și mai bine pregătit ca mine… Am vrut să fiu casieră; tot a fost cineva mult mai bun ca mine. Apoi contabilă, apoi profesor necalificat de limba română… Nicăieri nu reușeam. Peste tot erau oameni mai bine pregătiți ca mine… -Am tăcut mult gândindu-mă dacă e bine să le spun copiilor ultima mea lecție în încercarea de a mă angaja și am hotărât că nu e bine, că e prea mult pentru vârsta lor, apoi am continuat - … Am rămas doar cu scrisul și aici sper să nu fie nimeni mai bun ca mine!

Am ridicat capul. Am privit peste sală. Eu nu am plâns cât am vorbit, dar nici nu pot ști cum au perceput cei din sală vocea mea. Copiii plângeau. Și profesorii…

Ultima întrebare a fost a mea pentru copii: Ce impresii v-a lăsat activitatea de azi? Credeți că v-a folosit la ceva?

O fata, cea cu eseul filozofic, a spus:

-Am întâlnit o fărâmă din divinitate!

I-am răspuns:

-E blasfemie și e prea mult, dar pot să accept ce ai spus numai dacă suntem de acord că fărâma de divinitate din mine a întâlnit fărâma de divinitate din tine și din fiecare din noi!

Fata cu poezia cu ulciorul a spus:

-Sunteți modelul meu! Vreau să fiu ca dvs când voi fi mare!

I-am răspuns:

-Nu. Ne-am întâlnit acum. Am vorbit. Dar când vei fi mare, vei fi tu! Nu îți folosește la nimic să fii ca mine!

Un băiat a spus:

-Am vrut la fotbal pe teren, dar acum nu regret că am stat aici…

Toți au început să râdă.

Un profesor și-a privit ceasul. Trecuse două ore, în loc de una, atât cât era programat să țină activitatea… Niciun elev nu a așteptat să sune clopoțelul… de fapt au uitat de clopoțel…

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Teodora check icon
    Frumos spus. Dar nu cred în ruptul capului că plângeau copiii și profesorii.
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult