„Când mi-am dat seama cine e preotul din carte voiam să strig: L-am cunoscut! Știu cine e!” Răsplata scriitoarei

Fotografie generică Getty Images

Alături de mine stătea un bătrân ce a fost nașul tatălui copiilor mei și căruia întreaga familie îi zicea „nașu”, doar soacră-mea îi zicea cumătrul. El iubea copiii mei și se lăuda cu ei că sunt cuminți și învață bine.

Crăpam lemne într-o iarnă, după ce a plecat tatăl copiilor mei din România. Mă descurcam greu. Loveam de trei ori într-un loc până când reușeam să crăp unul. După fiecare lovitură de topor suflam în mâini să îmi încălzesc degetele. Cineva a venit din spate și mi-a luat toporul din mână.

-Cât trăiesc eu și pot umbla, am să le taie eu! mi-a spus nașu și așa a făcut în anii ce au urmat. Apoi, când am început construcția casei, el era mereu în curte la mine omul bun la toate: scotea cuie din scânduri, așeza lemne, făcea curățenie, stătea de vorbă cu copiii mei despre școală și învățătură ca un bunic. Au trecut anii. Bătrânul de-abia mai umbla. Mergeam când avea nevoie și îi făceam mâncare în semn de recunoștință pentru gesturile frumoase pe care le făcuse de-a lungul timpului față de familia mea. Într-o zi l-am găsit îngândurat. Mă privea ciudat.

-Luminița, tu scrii cărți!? Am auzit prin sat, dar nu îmi vine să cred... mi-a spus și a făcut-o cu tonul și cu mirarea cu care m-ar fi întrebat dacă merg pe lună. Nu am întâlnit niciodată un om care scrie cărți... a mai adăugat și mă privea de parcă nu m-ar fi văzut niciodată în viața lui până atunci.

-Da, am răspuns moale neintuind cum va reacționa el și simțindu-l confuz.

-Și ce scrii tu în cărți!? Ce pui în ele!? Scrii așa cuvinte aiurea!?

-Nu, nașu'. Scriu întâmplări despre oameni ce merită să fie personaj de carte. Scriu despre lupta numită viață. Scriu despre dureri și nevoi. Despre bucurii și lacrimi, am explicat eu căutând cuvinte pe înțelesul lui.

-Nu înțeleg. Nu îmi dau seama cum poți să pui oameni în cărți, mi-a spus trist.

Eu nu știam ce să îi spun. Știam că are doar patru clase, că nu citise nicio carte în viața lui în afară de manualele de școală în copilărie și ziare mai târziu, deci era clar că nu pot să îi dau omului un roman. În momentele acelea de gândire m-a fulgerat o amintire.

...

Mergeam la magazin după pâine într-o dimineață. M-am întâlnit cu o femeie în vârstă ce mergea cu lapte la lăptărie. A pus găleata cu lapte jos și mi-a luat mâinile. Mi le strângea și își stăpânea cu greu plânsul și emoția când a vorbit:

-Citesc Nisipuri Mișcătoare. O citesc și bărbatului meu, care zace la pat. E atât de frumoasă!...

Nu îmi amintesc ce i-am răspuns, dar îmi amintesc căldura mâinilor ei ce nu voiau să îmi mai dea drumul.

...

Amintindu-mi despre acea femeie, despre care nici nu îmi putusem imagina că mă oprește să îmi spună ceva despre cartea mea, și acea întâmplare, m-am hotărât ce să îi spun bătrânului.

-Am să vă dau o carte, deși eu am o regulă pe care acum o încalc: nu dau cărțile mele, nu le bag pe gât, ci aștept să fie cerute. Încercați să o citiți, dar dacă nu vă place sau vi se pare greoaie și de neînțeles nu e nicio problemă.

I-am dus cartea. A privit-o lung și a răsfoit-o.

-E mare! Deci toate cuvintele din cartea asta sunt din capul tău!? Nu am citit niciodată o carte...

În loc de răspuns am dus degetul la coperta cărții pe care era numele meu.

Am plecat lăsându-l pe bătrân într-o stare stranie și confuz. Părea că mă întreabă: Cine ești!?... Îl simțeam speriat. Mă pierduse pe mine, vecina ce îi face mâncare și pe care o cunoștea bine și nu mă găsea pe cea care a scris o carte. Era prea mult pentru el. Știam sigur că bătrânul doar va răsfoi cartea și mi-o va da înapoi necitită și eu voi fi pentru el în continuare doar vecina ce îi face mâncare.

Au trecut câteva zile. M-am dus la bătrân. Era cu cartea în mână pe pat. Fața i s-a transfigurat când am intrat în casă. Nu, nu mă privea cum mă privise până atunci. Vedeam în ochii lui ce simte și că a înțeles că sunt un om care scrie cărți.

-Am citit. Uite - am ajuns până aici! Ai scris despre părintele Adrian Zaharescu. Chiar dacă în carte are alt nume, l-am recunoscut.

Hohotele de plâns l-au întrerupt din vorbit. Lacrimile îi curgeau și i se prelingeau până pe barbă. Și-a șters fața cu mâna, și-a înghițit un nod din gât și a continuat.

-L-am cunoscut. Știam că l-au închis comuniștii. A făcut mulți ani de pușcărie nevinovat. Știam că i-a murit singura fată chiar în ziua când el a venit din pușcărie, dar a ajuns după înmormântare. Am fost prieten cu el. Lucram ca șofer. Îi duceam lemne. Era bun ca un sfânt. Tu ai scris exact cum era el. Nu am crezut că se poate să găsești în carte un om pe care l-ai cunoscut. Citeam și nu îmi venea a crede. Când mi-am dat seama cine e preotul din carte voiam să strig: L-am cunoscut! Știu cine e!

Bătrânul plângea. Eu nu știam ce să spun. A spus tot el:

-Acum înțeleg ce înseamnă să scrii despre oameni ce merită să fie personaj de carte! Eu acum înțeleg... Tu ești...

El nu și-a terminat propoziția, dar au terminat-o ochii lui.

...

Cât a mai trăit mi-a spus în continuare „Luminița” - nici nu aș fi acceptat să îmi spună altfel - dar când vorbea despre mine cu oamenii din sat spunea întotdeauna „doamna”.

Când a murit bătrânul, i-am ținut lumânarea la trecerea dintre lumi. I-am privit ultima respirare în timp ce îmi țineam mâinile încleștate pe mâinile lui și apoi am ieșit afară. Am respirat adânc și am plâns.

Mulți nu au vrut să mă vadă ca și scriitoare, mulți au râs de scrisul meu, mulți au spus că nu sunt, dar nu mă puteau atinge. Când făceau asta îmi aminteam privirea bătrânului în care își pusese inima când îmi spusese: Tu ești... și știam că „EU SUNT”!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp