Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

„- Chiar lu’ domnu’ Obama vreți să i-o trimiteți?!” Într-o dimineață ploioasă, la oficiul poștal dintr-un cartier de la marginea Bucureștiului și a lumii

Într-o dimineață ploioasă de aprilie, anul trecut, m-am prezentat la oficiul poștal din cartierul meu mărginaș al Bucureștiului cu o scrisoare recomandată prioritară, pe care intenționam să o trimit, cu confirmare de primire.

Funcționara de la poștă a luat plicul și, după ce a citit destinatarul, a avut o tresărire și a ridicat privirea către mine, pentru prima dată:

- Chiar lu’ domnu’ Obama? a întrebat neîncrezătoare.

- Da, Barack Hussein Obama, la Casa Albă, am răspuns sigur pe mine.

Funcționara a coborât apoi privirea și a început să scrie de zor; la un moment dat, s-a oprit și a căutat ceva în calculator, s-a dumirit repede și a continuat. La final mi-a înmânat o recipisă de primire a scrisorii, scoasă la o imprimantă cu ace. Pe hârtie scria data prezentării, adică 06.04.2015, iar la destinatar, PREȘEDINTE OBAMA, adresă: SAMOA (SUA) wasahiton d, după care pe rândul următor, c 20500 the white ho. Asta era tot.

- Adresa destinatarului este corectă?, am întrebat ca să mă asigur.

- Da, este în regulă…, am primit răspunsul.

- Bună ziua.

- Bună ziua.

Și-am plecat.

Mai bine de patruzeci și cinci de zile am așteptat confirmarea de primire care într-un final a venit. Este drept că termenul menționat pe recipisă, pentru a face o eventuală reclamație către poștă era de șase luni. În acele zile, care mi s-au părut extrem de multe, am făcut în capul meu fel de fel de scenarii.

„De ce durează atâta, ca o scrisoare să ajungă în State și să fie confirmată primirea”? mă tot întrebam. „Poate nici nu a plecat din țară…”, era unul dintre răspunsuri. Totuși, au trecut douăzeci și șase de ani de la acele vremuri, mă încurajam de unul singur. La un moment dat, am povestit unor apropiați despre scrisoarea trimisă și întârzierea confirmării, să fiu sigur că nu visez și este doar o angoasă de-a mea. După treizeci de zile am devenit din ce în ce mai sceptic că mi se va mai întoarce vreodată un răspuns. Și atunci când mă așteptam deja foarte puțin, aproape deloc, confirmarea de primire a sosit. Eram deja în iunie 2015. Am fost fericit.

Am intrat într-o altă etapă. Oare va fi selecționată o scrisoare venită din România, dintre miile și zecile de mii care ajung săptămânal la Casa Albă, între cele zece care ajung zilnic pe masa Președintelui și dintre care doar la șase Președintele trimite răspunsuri?

Realist vorbind, era o foarte mică probabilitate. Dar când este vorba de „scrisoarea ta”, speranța că se află între cele șase devine maximă.

Nu, n-a venit nici până azi un răspuns. Am găsit la un moment dat și o scuză pentru Președinte. Am gândit, să vezi că atunci când SUA va avea un ambasador în România – la acel moment nu avea încă, doar un însărcinat cu afaceri, cred că nu greșesc, așa se cheamă – Președintele îi va delega acestuia sarcina să-mi răspundă.

Și a venit și ambasadorul. O persoană dinamică și dornică să se implice activ în viața internă a românilor. „Să vezi, mi-am zis din nou, le ia în ordine și omul ăsta, întâi se acomodează cu specificul nostru, apoi prioritizeaza problemele și într-un final va ajunge și la mine”. 

Dacă nu Președintele, măcar ambasadorul lui în România. Și deh, am mai scăzut și eu din pretenții: dacă nu o scrisoare de răspuns, măcar un telefon. Nici măcar atât…

Acuma știu, nu-mi va mai răspunde niciodată. Este prea ocupat să facă transferul lin către un alt Președinte american.

Vă întrebați ce-i ceream eu, un oarecare din România, ditamai Președintelui SUA, celui mai puternic om al planetei Pământ?

Ei bine, îi ceream o scrisoare de regret și compasiune adresată familiei mele, prilejuită de comemorarea la 5 mai a fiecărui an a unui eveniment tragic care a lovit familia bunicului meu patern, a cărui casă a fost rasă de pe fața pământului în Ploiești, la 5 mai 1944, cu ocazia bombardamentului american din acea zi, din fericire soldat fără victime omenești pentru familia noastră. Bunicul lucra ca lăcătuș mecanic la Căile Ferate Ploiești-Văleni și era capul unei familii cu cinci copii.

Demersul meu de-acum un an si jumătate mi se părea îndreptățit, mai ales de faptul că în condițiile unui Parteneriat Strategic dintre SUA și România, pus în operă începând cu anul 2004, unul dintre băieții mei, strănepoții lucrătorului cefepevist ar fi putut fi, pe unul din teatrele de operațiuni din Afganistan sau Irak sau oriunde, camarad de arme cu vreunul dintre nepoții aviatorilor americani din Grupul de Bombardament 645 al Flotilei a 15–a a USA Air Force, care cel mai probabil au bombardat în acea zi perimetrul rafinăriei Vega din Ploiești la orele 14,00. Pentru caramaderia lor de arme, a (stră)nepoților, un astfel de gest mi se părea obligatoriu.

Dar demersul, gândesc acum, era unul egoist. Poate de aceea nici nu a răspuns Președintele. Între aprilie-august 1944, în urma bombardamentelor americane, 30% din casele ploieștenilor au fost distruse. Pe măsură au fost și pierderile de vieți omenești. Sigur, veți spune, așa este la război – se aplică metode de terorizare a populației civile cu scopul ca aceasta, vai, exasperată, să provoace o răsturnare prin revoltă a establishmentului inamic sau, altfel, toate astea sunt trecute la pierderi colaterale ale acțiunilor strategice ori de luptă.

Viața și istoria, mai veche sau mai recentă, ne arată cu prisosință că este așa. Dar în condițiile în care foștii inamici devin aliați strategici, așa îmi place să cred, precum americanii și românii, mici compensații morale, de uzanță simbolică, pot fi acordate tocmai pentru a merge mai încrezători, împreună, înainte. Ce ziceți? Este chiar o cerință atât de nerealistă? Este o naivitate sau este o corecție posibil de acomodat între parteneri egali, leali și pe termen foarte lung?

Good bye, Mr. President Barack Obama! 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    Am urmărit un buletin de ştiri american despre bombardarea Ploieştiului din anii aceia. În documentar Ploieştiul era numit "Hitler's Barrel" (butoiului lui Hitler).
    • Like 0
  • Dacă posta a trimis scrisoarea catre "the white ho' " din samoa , nu cred ca sunt sanse sa fi ajuns unde trebuie.. imi pare rau.
    • Like 3
  • check icon
    Eu i-am trimis o scrisoare președintelui Băsescu în București, România, Palatul Cotroceni, era în 2006, nu mi-a răspuns niciodată. Good Bye, Mr. President Băsescu.
    • Like 2
    • @
      check icon
      A, uitasem: i-au scris și niște amici din State, tot cam atunci, nici ei nu au primit răspuns. Sincer, m-ar interesa mai mult un articol/studiu despre scrisorile românilor către președintele românilor decât cea/cele a/ale unui ziarist român către Casa Albă. Nu știu, bate un aer de snobim românesc în text, o fi bun la ceva, nu știu, mie nu-mi spune mare lucru.
      • Like 0
  • Super tare, Florin Oprea ! :)) (un ploiestean)
    • Like 0
  • (1) Romania a declarat razboi Statelor Unite, nu invers; (2) rafinariile din orasul meu (si al tau) furnizau cea mai mare cantitate de combustibil armatei germane care lupta impotriva SU; (3) zeci de mii de americani au fost omoriti cu ajutorul nostru; (4) in Normandia am vazut si acum steaguri americane prin curti, desi si ei au fost bombardati, dar atentie, erau aliati, nu inamici; (6) romanii, desi bombardati, ii ascundeau de germani pe aviatorii americani doboriti; (7) ca sa nu uitam: bucurestenii, cind treceua avioanele aliate deasupra lor, ziceau facindu-si cruci: du-i doamne la Ploiesti (perfect crestinesc)!
    • Like 4
    • @ Florin Oprea
      check icon
      Da, aceste detalii sînt (voit) uitate. România, prin Ionb Antonescu, a declarat război SUA și, prin urmare, a suferit consecințele acelui gest. Că a fost obligat sau nu, nu știu, las sarcina istoricilor să rezolve problema. Poate că lucrurile ar fi fost încă suportabile, dar I.A. a dat ordin ca trupele române să treacă Nistrul, angajându-se MASIV pe frontul de est fără niciun tratat cu Hitler. Știți cîți soldați unguri au fost pe frontul de est? Aș pune pariu că nu știți.
      • Like 0
    • @
      Valentin check icon
      Am impresia că Ploieştiul asigura cam o pătrime din necesarul de petrol pentru maşinăria de război germană... dacă nu mai mult...
      • Like 0


Îți recomandăm

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult

RacketPal

„Două luni am făcut research, am vorbit cu peste 500 de oameni. I-am găsit pe grupuri de Facebook, m-am dus la terenuri. Am făcut un sondaj și peste 70% aveau aceeași problemă ca și noi”, spune unul dintre fondatori.

Citește mai mult