Într-o dimineață ploioasă de aprilie, anul trecut, m-am prezentat la oficiul poștal din cartierul meu mărginaș al Bucureștiului cu o scrisoare recomandată prioritară, pe care intenționam să o trimit, cu confirmare de primire.
Funcționara de la poștă a luat plicul și, după ce a citit destinatarul, a avut o tresărire și a ridicat privirea către mine, pentru prima dată:
- Chiar lu’ domnu’ Obama? a întrebat neîncrezătoare.
- Da, Barack Hussein Obama, la Casa Albă, am răspuns sigur pe mine.
Funcționara a coborât apoi privirea și a început să scrie de zor; la un moment dat, s-a oprit și a căutat ceva în calculator, s-a dumirit repede și a continuat. La final mi-a înmânat o recipisă de primire a scrisorii, scoasă la o imprimantă cu ace. Pe hârtie scria data prezentării, adică 06.04.2015, iar la destinatar, PREȘEDINTE OBAMA, adresă: SAMOA (SUA) wasahiton d, după care pe rândul următor, c 20500 the white ho. Asta era tot.
- Adresa destinatarului este corectă?, am întrebat ca să mă asigur.
- Da, este în regulă…, am primit răspunsul.
- Bună ziua.
- Bună ziua.
Și-am plecat.
Mai bine de patruzeci și cinci de zile am așteptat confirmarea de primire care într-un final a venit. Este drept că termenul menționat pe recipisă, pentru a face o eventuală reclamație către poștă era de șase luni. În acele zile, care mi s-au părut extrem de multe, am făcut în capul meu fel de fel de scenarii.
„De ce durează atâta, ca o scrisoare să ajungă în State și să fie confirmată primirea”? mă tot întrebam. „Poate nici nu a plecat din țară…”, era unul dintre răspunsuri. Totuși, au trecut douăzeci și șase de ani de la acele vremuri, mă încurajam de unul singur. La un moment dat, am povestit unor apropiați despre scrisoarea trimisă și întârzierea confirmării, să fiu sigur că nu visez și este doar o angoasă de-a mea. După treizeci de zile am devenit din ce în ce mai sceptic că mi se va mai întoarce vreodată un răspuns. Și atunci când mă așteptam deja foarte puțin, aproape deloc, confirmarea de primire a sosit. Eram deja în iunie 2015. Am fost fericit.
Am intrat într-o altă etapă. Oare va fi selecționată o scrisoare venită din România, dintre miile și zecile de mii care ajung săptămânal la Casa Albă, între cele zece care ajung zilnic pe masa Președintelui și dintre care doar la șase Președintele trimite răspunsuri?
Realist vorbind, era o foarte mică probabilitate. Dar când este vorba de „scrisoarea ta”, speranța că se află între cele șase devine maximă.
Nu, n-a venit nici până azi un răspuns. Am găsit la un moment dat și o scuză pentru Președinte. Am gândit, să vezi că atunci când SUA va avea un ambasador în România – la acel moment nu avea încă, doar un însărcinat cu afaceri, cred că nu greșesc, așa se cheamă – Președintele îi va delega acestuia sarcina să-mi răspundă.
Și a venit și ambasadorul. O persoană dinamică și dornică să se implice activ în viața internă a românilor. „Să vezi, mi-am zis din nou, le ia în ordine și omul ăsta, întâi se acomodează cu specificul nostru, apoi prioritizeaza problemele și într-un final va ajunge și la mine”.
Dacă nu Președintele, măcar ambasadorul lui în România. Și deh, am mai scăzut și eu din pretenții: dacă nu o scrisoare de răspuns, măcar un telefon. Nici măcar atât…
Acuma știu, nu-mi va mai răspunde niciodată. Este prea ocupat să facă transferul lin către un alt Președinte american.
Vă întrebați ce-i ceream eu, un oarecare din România, ditamai Președintelui SUA, celui mai puternic om al planetei Pământ?
Ei bine, îi ceream o scrisoare de regret și compasiune adresată familiei mele, prilejuită de comemorarea la 5 mai a fiecărui an a unui eveniment tragic care a lovit familia bunicului meu patern, a cărui casă a fost rasă de pe fața pământului în Ploiești, la 5 mai 1944, cu ocazia bombardamentului american din acea zi, din fericire soldat fără victime omenești pentru familia noastră. Bunicul lucra ca lăcătuș mecanic la Căile Ferate Ploiești-Văleni și era capul unei familii cu cinci copii.
Demersul meu de-acum un an si jumătate mi se părea îndreptățit, mai ales de faptul că în condițiile unui Parteneriat Strategic dintre SUA și România, pus în operă începând cu anul 2004, unul dintre băieții mei, strănepoții lucrătorului cefepevist ar fi putut fi, pe unul din teatrele de operațiuni din Afganistan sau Irak sau oriunde, camarad de arme cu vreunul dintre nepoții aviatorilor americani din Grupul de Bombardament 645 al Flotilei a 15–a a USA Air Force, care cel mai probabil au bombardat în acea zi perimetrul rafinăriei Vega din Ploiești la orele 14,00. Pentru caramaderia lor de arme, a (stră)nepoților, un astfel de gest mi se părea obligatoriu.
Dar demersul, gândesc acum, era unul egoist. Poate de aceea nici nu a răspuns Președintele. Între aprilie-august 1944, în urma bombardamentelor americane, 30% din casele ploieștenilor au fost distruse. Pe măsură au fost și pierderile de vieți omenești. Sigur, veți spune, așa este la război – se aplică metode de terorizare a populației civile cu scopul ca aceasta, vai, exasperată, să provoace o răsturnare prin revoltă a establishmentului inamic sau, altfel, toate astea sunt trecute la pierderi colaterale ale acțiunilor strategice ori de luptă.
Viața și istoria, mai veche sau mai recentă, ne arată cu prisosință că este așa. Dar în condițiile în care foștii inamici devin aliați strategici, așa îmi place să cred, precum americanii și românii, mici compensații morale, de uzanță simbolică, pot fi acordate tocmai pentru a merge mai încrezători, împreună, înainte. Ce ziceți? Este chiar o cerință atât de nerealistă? Este o naivitate sau este o corecție posibil de acomodat între parteneri egali, leali și pe termen foarte lung?
Good bye, Mr. President Barack Obama!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.