Foto: Meier, Chris / FoodCollection / Profimedia
Îmi place să poftesc la masă pe oricine vine pe la mine. Întreb și pun cu bucurie încă o farfurie pe masă. E un obicei ce ține de a fi român din punctul meu de vedere. Nu dau că nu ar avea cineva de mâncare; toată lumea are; ci dau de drag.
O bătrână din vecini a mâncat de câteva ori tăiței - din aceia foarte lați, italieni - și cu carne tocată, și varianta de post cu caramel și nucă. Și una, și alta sunt invenții de-ale mele. Îmi place să experimentez în bucătărie și la fel de mult îmi place să folosesc tot ce am prin frigider.
Prima dată am servit-o cu varianta cu carne. Când am pus pastele la fiert s-a mirat tare și m-a întrebat dacă nu le rup. I-am spus că nu și am pus în apă clocotită cuiburile acelea rotunde de paste foarte late. După timpul de fierbere, le-am scos și le-am pus în tigaia în care sfârâia sosul cu carne tocată. Le-am amestecat bine și am pus totul în două farfurii, luând pastele cu cleștele acela special. Când o făceam, tanti se mira întruna de lungimea pastelor și că nu așa trebuie fierte, ci rupte. Nu am băgat-o în seamă, spunându-mi că știu eu mai bine și o învăț și pe ea.
Ne-am pus la masă. Tanti se uita lung la mine și încă nu mânca. Aștepta să încep eu.
- Să văd cum mănânci pastele acestea lungi! În viața mea nu le-am pus întregi la fiert!
- Uite așa, tanti! îi zic și încep a roti furculița în tăiței, până când s-a prins un cerc rotund de ea și am dus la gură.
Tanti a rotit și ea furculița. Mâna îi tremura. Tăițeii dansau lambada prin farfurie și nu se prindeau de furculiță. A încercat de câteva ori, dar în zadar.
- Pot să îi rup!? Pot să îi tai?
- Bineînțeles! îi răspund și sar de la masă să îi aduc un cuțit.
Am mâncat împreună. Eu rotind furculița. Tanti cum a putut. Mi-a spus că a fost tare bun.
Altădată am făcut aceiași tăiței lați, dar de post. I-am pus la fiert. Cât erau la clocotit, am caramelizat un pic de zahăr, am pus peste el foarte puțină scorțișoară, o bucățică de margarină și a ieșit un sos care mirosea ca raiul, peste care am turnat pastele și le-am tăvălit până când s-au îmbrăcat în aur. Am pus peste ele două linguri de nucă măcinată, prăjită și am împărțit totul în două farfurii. Tanti mă privea cu ochii măriți cum gătesc. Mi-a și spus că miroase grozav.
Iar a urmat instructajul cu rotitul furculiței. Iar am mâncat eu rotind furculița și ea cum a putut. A spus că a fost tare bun.
Nu știu de câte ori am mai mâncat împreună, dar mereu am rămas cu impresia că tanti e extrem de încântată.
Săptămâna trecută veneam de la magazin și am trecut pe la tanti pe la poartă. Era în drum. Am salutat-o și i-am spus cât se poate de fericită:
- Haideți pe la mine să mâncăm împreună! Fac paste cu caramel și nucă!
- Nu vin! Nu vin! a exclamat vehement, dând din mâini, de parcă se apăra de un dușman nevăzut și a continuat explicându-mi: Iar mă pui să fac așa cu furculița în farfurie - vorbind a imitat gestul de a roti furculița - și mie uite cum îmi tremură mâinile! Nu mai pot mânca tăițeii aceia lungi atâta! Și când a terminat de vorbit, a desfăcut brațele larg, să arate cât de lungi sunt tăițeii pe care se chinuia ea să îi mănânce.
Cel mai mult m-a surprins vehemența cu care spunea că nu vine. Știu că îi sunt dragă, știu că mă sună de trei ori pe zi, când sunt bolnavă, să vadă cum sunt, știu că mi-a spus că am fața asta fără riduri și că nu îmbătrânesc pentru că zâmbesc tot timpul, deci vehemența ei m-a uimit în primul moment.
În loc să mă supăr, am început să râd cu lacrimi. Biata femeie are Parkinson și eu o puneam să mănânce tăiței cu furculița și îmi mai și imaginam că e fericită. Nicio clipă nu m-am gândit că o torturez.
- Am crezut că vă place! spuneam printre hohote de râs.
- Îmi place! E bun! Dar mie îmi tremură mâinile! E un chin să mănânc! Ți-am spus să îi rupi, dar tu i-ai pus întregi! Nu te superi pe mine, nu!?
De unde supărare. Râdeam cu lacrimi. Biata femeie, după ce am chinuit-o atât, a avut curaj să explodeze!
Azi a trecut pe la mine. Iar am râs despre povestea cu tăițeii. Eu am râs mai tare ca ea.
- Eu vă invitam cu drag! Nicio clipă nu mi-am imaginat că e o tortură.
- Și eu ți-am spus să îi rupi! zice tanti râzând.
- Ce credeți că am mâncare?! o întreb și ea dă să fugă spre ușă spunând:
- Nu îmi trebe! Lasă-mă în pace!
- Nu fugiți! Stați liniștită! Nu vă dau tăiței. Am sarmale de post. Vreți?
Tanti zice nu. În ochii ei văd că da și îi pun. Ea zice doar două, de poftă. Pun farfuria pe masă și mă duc după furculiță.
- Nu îmi da furculiță. Dă-mi o lingură. Mănânc mai ușor cu ea. Știi că îmi tremură mâinile...
Și iar ne-a pufnit pe amândouă râsul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.