Foto: Guliver Getty Images
Fix la începuturile mileniului îmi luasem primul meu apartament și mă apucasem de renovări. Eram și eu vizionarul stilului modern, strident și amestecat, în materie de decorații, și mi-am amenajat futurist apartamentul. Am făcut exces de creativitate, folosind elemente noi, cum erau rigipsul, spoturile sau mocheta mixată cu gresie, ca un avangardist ce eram. Mi-am pus întrerupătoare cu potențiometru, bar suspendat și îmi cocoțasem televizorul cu ecran plat, dar cu tub încorporat (nu apăruseră plasmele), pe un suport înalt până la tavan. Mă simțeam ca un fel de rockstar, din arogantul meu apartament din Pajura, de la etajul 3.
Am vrut să-mi pun, între living și zona de dormitor, o ușa batantă, un miracol fascinant si nemaivăzut pe vremea aia. Și pentru că așa ceva nu se găsea pe nicăieri, am angajat un tâmplar cu recomandări de pe 1 Mai, să producă ușa. M-am dus, l-am luat cu mașina de acasă și i-am prezentat lucrarea, așa cum se făcea pe atunci. Și-a luat omul măsurile, mi-a comunicat prețul iar eu am acceptat pe loc, i-am mulțumit și l-am condus cu mașina acasă.
A întârziat cu ușa vreo două săptămâni, însă nu mă grăbeam prea tare și am fost indulgent. Când a venit, recunosc ca îl priveam cu suspiciune. S-a chinuit mult să monteze ușa batantă. Inițial, izbea în toc, de fiecare dată când trecea. Apoi, când a mai strâns niște șururburi, zgomotul s-a redus în intensitate, însă era clar că încă există atingere iar problema nu s-a rezolvat. El insista să o lăsăm așa, că ce are? Eu mi-am imaginat coșmarul pe care l-aș fi trăit: de fiecare dată când treceai prin ea, ușa bata de vreo zece ori, scoțând sunete din ce în ce mai înfundate, care mă scoteau din minți, exact ca picătura chinezească. Tâmplarul a bombănit, însă a scos bormașina, a dat ușa jos, a mai meșterit circa o oră și a montat-o bine de data asta.
Văzându-mă cu treaba încheiată și mulțumit de atmosfera care se crease în apartament, o dată cu apariția întarziatei uși, entuziast și recunoscător, i-am propus tâmplarului să-mi facă și patul din dormitor, ultimul obstacol pe care îl mai aveam înainte să mă mut. Omul s-a învoit, și-a luat măsurile și mi-a comunicat prețul: 4 milioane de lei. Prețul nu era mare, însă stresul meu, de data asta, era timpul de producție. L-am întrebat cât durează: 2 săptămâni zice el. Exact cât mai aveam nevoie până să mă mut.
- Bine, zic, dar cu o condiție! Mă grăbesc foarte tare să mă mut și aș vrea să nu mai întârzii! Dacă patul nu este gata în două săptămâni, îți voi reține câte o sută de mii pe zi de întârziere, până vii!
S-a învoit fără să clipească, ba chiar m-a privit cu indulgență, ca un om care a avut niște probleme punctuale și explicabile, pe un singur proiect în viață lui, și care este vădit jignit de percepția de neseriozitate pe care eu i-o atribuisem, cu atâta superficialitate. Parcă m-am simțit jenat că îl pusesem într-o poziție neplăcută în față celorlalți muncitori. Ne-am strâns mâna prietenește și a plecat.
Cu o zi înainte de termen, îl sun. Zice că nu crede că poate să vină mâine, îi mai trebuie câteva zile. Îl întreb totuși, când să-l aștept iar el mă roagă să-l sun lunea viitoare. Îi reamintesc că am stabilit o penalizare iar el râde și mă asigură că voi fi atât de mulțumit, încât voi uita de ea. Eu îl asigur că nici vorbă să uit și rămâne să ne auzim luni. Luni, nu dau de el toată ziua iar marți, normal sunt la el la poartă. La el în atelier, nici urmă de pat. Îi cer avansul de 2 milioane înapoi, însă el zice că și-a luat materialele de ei și nu-i mai are. În lipsa altei variante, stabilim un nou deadline și îi reamintesc de penalizarea din înțelegere.
A venit cu patul, cam neglijent făcut, însă acceptabil, după 11 zile față de termenul inițial. Ceilalți muncitori încă erau la mine, montau mocheta și se amuzau de discuția care urma după montarea patului. Aceasta a fost scurtă. I-am dat diferența de nouăsute de mii, oprindu-i penalitatea discutată în suma totală de 1 milion și o sută de mii. Nu mă bucuram de suma economisită, însă trebuia să dau un exemplu celorlalți muncitori, care își respectau termenele sub aceleași amenințări. Tâmplarul m-a privit cu indiferență, nici măcar cu dispreț, s-a uitat la muncitorii care îmi dădeau dreptate și n-a mai zis nimic. Părea că i se întâmplă mereu să întâlnească clienți disperați ca mine, care să-i strice zen-ul. A plecat boscorodind și urma să nu ne mai auzim niciodată.
N-aveam saltea. Încă era deschis la Metro, așadar l-am luat pe taică-meu și am sărit în mășină. Nu am găsit decât saltele ortopedice, însă am luat, nu mai conta, trebuia să dorm în noul apartament în seara asta. Îmi amintesc că am ieșit ca proștii afară, cu salteaua pe cărucior, fără să avem nicio soluție de ancorare a ei pe mașină. M-am întors și am cumpărat niște sfoară cu care am avut probleme la casă pentru că valoarea nu depășea suma minimă pe care Metro pe atunci o solicita la fiecare tranzacție. Am pus salteaua pe mașină, ne-am urcat înăuntru, am deschis geamurile și am legat-o bine. Că să transferăm sfoara, eu îi aruncăm lui taică-meu ghemul pe geam, pe deasupra mașinii. Pe pod la Otopeni, salteaua s-a umflat atât de tare de la vânt, încât ne-a ridicat roțile din față de pe șosea și am crezut că vom zbura de acolo până acasă.
Când am ajuns în parcare ne-am dat seama că ne legasem și ușile, când legase salteaua pe mașină, și eram blocați înăuntru. Făcusem noduri sănătoase, dar nu aveam nici foarfecă, nici cuțit sau alt instrument. Am ars sfoara din interior cu bricheta, ocazie cu care am prăjit și plasticul de pe plafonul mașinii. Am dus salteaua sus la etajul 3 și am căzut istovit. Fusese o zi grea și nu am apucat să mă bucur prea mult de prima noapte în noul apartament.
Cred că era ora 2:00 când m-a trezit telefonul. Era telefonul fix. Buimac, mă duc în sufragerie, gata-gata să răstorn cutiile deschise cu vopsea de pe hol. Era tâmplarul, cu o voce stinsă:
- Ce faci, nea Cristi, dormi pe patul pe care nu l-ai plătit?
Am înghețat. Eram somnoros, sunetul telefonului mă desmeticise parțial, însă vocea tâmplarului mă ingrozise. El a continuat:
- Să nu dormi, nea Cristi, că ți-am dat acatiste la biserică...
Am trântit telefonul și m-am aruncat înapoi în patul pe care nu-l plătisem integral. Am adormit instantaneu, însă am avut tot felul de vise ciudate cu tâmplarul. Eram încă agitat când m-a trezit deșteptătorul să merg la birou.
Aveam gâtul înțepenit. Groaznic. Șocant. Nu mi se mai întâmplase niciodată și nu mi s-a mai întâmplat nici ulterior. Aveam gâtul blocat în poziție rotită, 90 de grade, în profil. Nici vorbă să pot face ceva să mă îndrept. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă, însă mi-l imaginăm pe tâmplar înțepând păpușa voodoo care eram eu, de fapt, și mă treceau fiorii. Am fost la limita de a-mi călca pe rațiune și de a accepta că am pățit ceva similar deochiului.
Am condus până la birou cu pieptul în profil, ca să văd în față. La birou, m-am dus glonț la Medicus, departamentul nostru de produse medicale. Oana era medic: m-a pipăit și m-a uns cu o cremă. În două minute nu mai aveam nimic, mă relaxasem. Eram încă agitat, cumva mă simțeam încă vulnerabil la blestemele tâmplarului. Oana m-a observat și m-a întrebat:
- Ce-ai făcut, Cristi, ai schimbat salteaua?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.